De vro zece ani cochetez cu ideea a cât de grozav tre să fie a trudi în toate clipele dulcegării. Emoțiile pe care le-am făurit personalizând daruri dulci îs greu de egalat de multe dintre celelalte trăiri. Când am citit pe contract că semnez pentru ajutor de cofetar am simțit zborul după care tânjeam și teama căruia mă paralizase țintuindu-mă-n activități nepotrivite.
Nu mai sunt fascinată de tot ceea ce mișcă în laborator, să și scriu despre dulcegării, după ce mă târăsc să sfârșesc zilele acolo, mi-i aproape imposibil. Sunt foarte obosită, după zece, unșpe ore de stat în picioare (de ce l-o fi botezat anapoda cu a sta pe îs în mișcare continuă?!). Când ajung la orizontală nu-mi mai simt brațele, spatele, paralizez complet. Este atât de mult de lucru încât îmi este fizic imposibil să mai ating recorduri de alde șapteșpe, optișpe ore lucrate într-o zi. Nu mai sunt fascinată e în sensul acesta, bucuria de a face ce-mi place e îngropată sub tone de epuizări.
Am avut iară zile de singură în laborator. Am ajuns la un nivel care n-aș fi crezut, în urmă cu un an, că există pentru mine. Am izbutit singură 75% din ceea ce aș fi produs împreună cu Moad. Dar tot este mult și greu și frustrant că nu-i olecuță mai ușor.
Și, totuși, astăzi, când mi s-a propus măcar cu două săptămâni să prelungesc preavizul, care are ca termen 1 martie, deși am refuzat categoric, tot am plâns. Undeva, la nivelul cel mai profund, îmi doresc să continuu. Fizic nu mai pot, rațional nu am niciun motiv pentru care să nu renunț, dar eu vreau să rămân, să văd totul cum crește într-o viteză copleșitoare. Este incredibil cât de frumos se dezvoltă activitatea într-un ritm absolut năucitor. Parcă-i unul dintre cozonacii lui Moad de azi, care era crescut încă o dată cât tava! Și salariul este aproape dublat față de decembrie 2017, când am început, dar tot nu se merită. B. îmi spune să-l cer pentru 6 ore și să rămân în continuare. De prin imposibil mi s-ar aproba, n-am în ADN șase ore, deși mi-ar plăcea să învăț. La mine nu există decât până totul este gata, adică zi-lumină.
Ce-am mai făcut în aste zile și-mi și amintesc?
De exemplu, joi, m-am enervat atât de tare încât mi-o dat sângele pe nas. Cred că de asta, nu văz un alt motiv. Gust aluatul lăsat la dospit de cozonac, așa, într-o doară, nici nu mi-ar fi trecut prin minte. Era sărat bocnă. Dar nu sărat pentru că eu gătesc și mănânc cu zero grame de sare acasă, ci pentru că cineva a triplat cantitatea din rețetar. N-am văzut în fața ochilor decât toate comenzile care ar fi fost onorate astfel. Noi nu avem produse la bucată pe care să le gustăm după facere. Mai ales la cozonac, nu există unul care să fie degustat de echipă. Doar ce se pregătește în tablele mari și apoi e porționat poate fi savurat. Să mai zic că era deja târziu pentru refacere?! Sau să zic ce făceam a doua zi, la cinci dimineața?
Deși acasă pregătesc mai nimic de sărbători, am luat-o o cutie de prefabricate Dr Oetker de-oi avea vrun chef de copt, dar mă-ndoiesc, în laborator împachetez de două zile pachețele cu biscuiți umpluți, cornulețe și platouri cu prăjituri asortate, doar opt feluri! Și-n fiecare zi miroase a cozonaci copți cu multă portocală confiată și rom și nucă prăjită. O nebunie!
Tre să închei c-am mai mult chef să scriu despre cărți, decât despre cofetăreli. Doamnelor, domnilor, în programul viitor Mu-ra-ka-mi!
- Da, e ora trei, m-am trezit la două. Decât să mă chinui să moțăi, făr a reuși, mai bine îl aștept pe șase, ora de plecare la muncă, recuperând dintre restanțele ce le am pentru Zambetania. Îs multe! M-am trezit cu inima sărită din piept. Îs singură acasă și s-o auzit o lovitură puternică în fereastră. Taman ce-l visam pe bunicu. Deși era foarte bătrân, exact imaginea bolii înainte de moarte, auzea foarte bine, ceea ce în real nu se mai întâmpla, și râdea în hohote la revedere, ceea ce se petrecea întotdeauna. Eu priveam pe fereastra de la casa în care a trăit. Urmăream de-i mort or respiră. Inspira și expira puternic, cu ochii închiși. A simțit privirea din geam și s-a trezit cu zâmbet. M-a invitat să beau must, cică-i prima recoltă. Și era bun și-n vis mă gândeam cât de dor îmi este de el și s-o auzit o lovitură puternică și m-am trezit.
*
Am ales pentru fotografie una dintre cele mai frumoase decorațiuni. Simt că nu blaturi-creme mai e visul, ci fondantul pare a fi capătul și abia aștept să ajung acolo. Cândva.
Craciun fericit cu bucurii si impliniri!Torina
RăspundețiȘtergereTori, pe unde mai ești? Sărbători tihnite, sper că-s făr de dietă!
ȘtergereAcasa sunt cu dieta de ,,urgenta,,(apa,ceai,apa)pina la revelion.
RăspundețiȘtergereOf Marie!
RăspundețiȘtergereZilele trecute mi-am schimbat calendarul din bucatarie, ala pe care trec la fiecare inceput de an datele musai de tinut minte. Tataia face anul asta 10 ani de cand s-a dus. Unchiu face 11. Bunica nu mai stiu cat, dar in jurul lui 10 se invarte si ea. Mosu implineste 32 anul asta :( Am noroc cu puii mici care au aparut in ultima vreme, ca altfel calendarul meu se trasnforma in memorialul durerii :)
Cred că-i o tragedie să trăiești mulți ani din ăst punct de vedere. O înțeleg atât de bine pe Oma de ce e tot timpul cu mintea în trecut cu morții :(
Ștergere