De vro zece ani cochetez cu ideea a cât de grozav tre să fie a trudi în toate clipele dulcegării. Emoțiile pe care le-am făurit personalizând daruri dulci îs greu de egalat de multe dintre celelalte trăiri. Când am citit pe contract că semnez pentru ajutor de cofetar am simțit zborul după care tânjeam și teama căruia mă paralizase țintuindu-mă-n activități nepotrivite.
O trecut cea mai grea dintre toate săptămânile muncite pân acuș. Nici când am fost singură în laborator nu fu una mai istovitoare. Șase zile cu plecat în zori și ajuns acas către miezul nopții, ba și după. De o mie de ori m-am gândit să renunț, de tot atâtea m-am sucit. Fu frustrant pentru că o fost Oma în vizită prelungită și n-am reușit decât în prima zi să o văd. Măcar acum înțelege de ce când ajung la ea nu-s în stare decât să merg drumul de la pat la masă și-napoi.
Deși acum suntem adesea trei, uneori patru, chiar cinci, volumul de muncă a crescut de zece ori. Multe dintre probleme pe măsură ce le identificăm reușim să le rezolvăm, dar cea a orelor nu cred că va mai ajunge la cote normale vrodată. Plus că-s încă mocăita satului. Oricât de repede aș încerca să lucrez, întotdeauna este ceva care mă distrage: de plătit un furnizor, de înregistrat o intrare, de spălat, de orânduit. Și încă nu am învățat să las totul baltă și să plec conform programului legal. Nu frate, eu rămân până dimineață că nu am gata toate minitorturile, vin și duminică pentru că încă nu am gata toate minitorturile, nu contează că-ntr-o zi am de pregătit câte n-am făcut în juma de an la un loc. F. pleacă lăsând blaturi la copt, Iola torturi pe jumătate umplute, numa Tăntă rămâne pân are spălată ultima lingură și ultima piatră.
Ce se mai întâmplă pe la noi? Păi, să-ncepem:
- Am bifat prima amenințare cu proces de la o mireasă al cărei tort nu a fost roz murdar conform comenzii, ci roz somon. S-o rezolvat, n-o făcut șefu decât 800 de kilometri în noaptea aia pentru asta. Când m-o-ntrebat ce să facă, i-am zis s-o dea în pizda mă-sii și să renunțe. Dar, deh, pentru mine-i ușor să-mi iau jucăriile și să plec când nu am de plătit salarii, datorii, draci, laci.
- Așezam macaronși pentru Candy Bar în boluri de sticlă. Mă gândeam că ultimul dintre vase mi s-o spart în mână făr să-i fac nimic. În secunda aia o picat unul dintre cele de pe masă. Nu, nu era pe un colț. Cât m-am văicărit eu că a intrat dracu în ei a picat și cutia din care-i mutam. S-o făcut țăndări toți. Era miezul nopții și mă gândeam cu groază că pân la prima oră tre să coc și să umplu alții. Dar n-o dormit Bunuțu, am avut înlocuitori doar pentru că am calculat greșit comanda pe care am dat-o fetelor.
- Încercăm o diviziune a muncii, evit umplerea torturilor, mi-am luat în sarcină doar cremele, dar tot mai ajung și pe la asamblare și inevitabil a doua zi aud: tortul a fost prea însiropat, tortul a fost prea puțin însiropat.
- Blaturile sunt în sarcina lu F. și când mai rămân și eu pe acolo fac numai prostii. Ultimele tăvi le-am scos crude, n-am văzut temperatura rămasă la nivelul pentru bezele.
- Sunt în continuare fermecată de Iola. În sfârșit, toate arată a prăjituri terminate, torturile sunt splendide doar cu fructe și ciocolată, îmi sucește o bulină și schimbă imaginea finală cu 180 de grade. Și, da, este cel mai amuzant om întâlnit în viața asta. Doamne, fata asta mă face să râd nonstop, îmi mărturisește F. în lacrimi.
- Ceasurile multe trec în continuare cât clipele. Oricât de rău m-ar durea spatele, călcâiele, degetele de la mâini, am intrat în laborator, m-am mocăit cu cinci trebi și s-o făcut iară repede noapte.
Încă nu știu ce voi face pe mai departe, dar mult nu mai rezist.
*
Am ales pentru fotografie una dintre cele mai frumoase decorațiuni. Simt că nu blaturi-creme mai e visul, ci fondantul pare a fi capătul și abia aștept să ajung acolo. Cândva.
Celelalte file ale jurnalului:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu