De vro zece ani cochetez cu ideea a cât de grozav tre să fie a trudi în toate clipele dulcegării. Emoțiile pe care le-am făurit personalizând daruri dulci îs greu de egalat de multe dintre celelalte trăiri. Când am citit pe contract că semnez pentru ajutor de cofetar am simțit zborul după care tânjeam și teama căruia mă paralizase țintuindu-mă-n activități nepotrivite.
B. NU ARE DE ALES CÂND EU NU POT LĂSA BALTĂ DULCEGĂRIILE ȘI NICI NU VREAU
După 9 luni, am mai bifat o premieră în laborator: 22 de ore făr de-ntrerupere lucru. Pe toate le marcasem în trecut: început la două noaptea, terminat în zori și reluat după trei ore de somn, șase zile din șapte, parcă și cu șapte din șapte, da' asta nu mai fu și trebe-ndosariată.
- Nu am mai muncit niciodată atât de mult timp în laborator...
- Șefu, pentru mine a fost cea mai grea dintre toate săptămânile. Nici măcar prima lună, aia în care eram singură, nu a fost atât de teribilă pe cât e asta în care avem o echipă atât de grozavă. Serios, încă una identică mă bagă-n spital.
Era trecut bine de miezul nopții, ședeam pe fundul unei cutii din carton zdravene, mușcam cu foame dintr-o șaorma cu mult usturoi. Zgârcitul zgârciților se-ndurase să mi-o cumpere, ce dar mare! Era o afacere profitabilă per total, pentru el doar cartofi prăjiți se milostivise. Găsise un polistiren pentru sprijin și-i pescuia grațios din cutia de plastic. Oricât ar crește numărul celor de rămân în laborator, pentru programul acesta neomenesc întotdeauna suntem singuri.
Am plecat dimineață la șapte, m-am întors a doua zi la șase. La opt am plecat iară. Mi-am luat un mic dejun sănătos, doza de Coca Cola, pe drum, pe bicicletă și am fost paralizată în ne-simțire pân la amiază când s-au livrat toate comenzile. Acum șed în pat, de doișpe ore deja, dar mai am multe disponibile recuperării. Nu-mi simt în primul rând mâna stângă, parcă nici jumătate dintre picioare nu mai sunt. Spatele e anchilozat, dar e! Sunt atât de bătrână. N-au trecut decât fix douăzeci de ani de când programul acesta de lucru era regulat.
- Serios, tu mai poți?!
- Fizic, nu! Dar nu-l pot lăsa baltă ș-apoi mai e atât de puțin până plecăm...
Abia aștept să scriu următoarea filă a Jurnalului despre unul dintre cei mai frumoși oameni ai zilelor ăstora! De scris acuș încep, spre citire vineri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu