sâmbătă, 7 iulie 2018

JURNAL DE COFETAR ÎN DEVENIRE #11


De vro zece ani cochetez cu ideea a cât de grozav tre să fie a trudi în toate clipele dulcegării. Emoțiile pe care le-am făurit personalizând daruri dulci îs greu de egalat de multe dintre celelalte trăiri. Când am citit pe contract că semnez pentru ajutor de cofetar am simțit zborul după care tânjeam și teama căruia mă paralizase țintuindu-mă-n activități nepotrivite.

DEMISIA! DEMISIA!
Concluzia este că îți iubești locul de muncă dar ești frustrată și cu frâna de mână pusă din cauza chestiilor pe care ai impresia că le-ai neglijat. Uneori este nevoie să acceptam că nu putem da 100% randament în toate planurile și că sacrificiul este singura rezolvare. Sacrificam ceva și profităm de altceva. Sacrificiile astea însă au sens doar dacă primim maxim din altă parte. (Cristina's World, 28 iunie 2018, 13:00)
Nu am simțit că mi s-o luat o piatră de pe inimă, ca în celelalte dăți când am scris demisii, ba dimpotrivă, am gândit că am abandonat prea ușor și prea repede, dar comentariul acesta al Crisei m-a luminat că era singura soluție. Mi-am amintit c-am mai abandonat  niște relații în care iubirea nu fu suficientă fericirii, tot cu îndoieli și regrete și iaca ce minune de om mă aștepta la capătul rătăcirilor! Am credința că Universul lucrează iară la minuni, dar nu mi-i grabă să le aflu. 

După cele mai trudite șapte luni, vine vacanța mareeeeee!!!!!!!!!!!! 
Slavă Ție, Bunuțule! 


Textul acesta l-am scris în urmă cu o săptămână pentru Mozaicul Bucuriei de iunie. Era al patrulea weekend consecutiv în care dormeam douăzeci de ore doar ziua. La mine weekend înseamnă duminică și luni, zilele libere. Îi promiteam atunci lui B. că-i gata, nu mai pot! M-am perpelit toată noaptea dacă e decizia corectă și la prima oră mi-am sunat o prietenă: vom fi două săptămâni la munte lângă voi, gata, am renunțat la cofetăreală! Ea nu prea putea săraca să-și schimbe așa brusc agenda, dar am convins-o. 
B. aștepta data la care să plecăm pentru a rezerva cameră. 
Tot drumul spre muncă mi-am croit planuri: voi avea iară un an sabatic, tre să cumpărăm un cort, poate vopsesc gardul, o lună întreagă voi sta cu bunica, o să mă laud pe Zambetania cu toate prăjiturile cele noi, de-mi împrumută soră-mea băieții voi avea o vară grozavă, putem accepta invitațiile cu Spania, Germania, Anglia, nu doar Belgia. 
În laborator vro două ceasuri nu am știut cum să încep discuția cu șefu, deși mantra din capul meu era nu mai pot, chiar nu mai pot, e teribil de greu pentru mine! La un moment dat mă trezesc că șefu nu mai e. Aoleu, am intrat în panică, tre să-i zic ACUM. Alerg după el, urca în mașină și mă aud spunând vreau să știți că sunt teribil de fericită aici și m-o bufnit plânsul. Se așternea liniștea iară, ca întotdeauna când vorbește inima, toată ziua nu m-am gândit decât ce șansă extraordinară am să fac exact ceea ce iubesc. 
- B., nu mi-am dat demisia, să anulezi rezervarea!
- Știu!
- Ce știi?
- Că nu vei renunța cât se va mai putea să nu renunți. De ce plângi totuși?
- Pentru că-mi place tare mult aici și pentru că sunt foarte fericită!


Au trecut 7 luni fix. Este îngrozitor de greu, dar și incredibil de frumos. Săptămâna asta nu mi-am mai dat demisia nici măcar în capul meu. 


*

Am ales pentru fotografie una dintre cele mai frumoase decorațiuni. Simt că nu blaturi-creme mai e visul, ci fondantul pare a fi capătul și abia aștept să ajung acolo. Cândva.

Celelalte file ale jurnalului:

4 comentarii:

  1. :D
    Te-as imbratisa in momentul asta! Ai facut exact ce trebuia :D

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ce răspuns frumos, Crisa! Tare mulțumesc!

      Ștergere
  2. Deciziile ne apartin ...cu tot cu ..urmari!!!!!!Suna-ma cind poti ,inainte de a pleca adica peste citeva zile..!!!!Torina

    RăspundețiȘtergere