Zambetania: PRIETENA MEA GENIALĂ

De ce astă carte

Vreo cinci ani am purtat-o pe Elena Ferrante pe liste de dorințe. Apoi, anu' trecut, i-am citit Iubire amară, ASTA. Nu m-am molipsit cu febra ferrantiană.

În august ăsta am ajuns la Zilele abandonului, singura lectură a lunii, și tot neimpresionată am rămas. Diferența față de prima întâlnire fu că m-o expediat Google să văz cum cu un deceniu-n urmă, atunci tipărită în cadrul colecției Cotidianul. Literatura sub titlul Zilele regăsirii mele, aceeași scriitură mă răvășise.

Presupun că amploarea popularității Ferrante mi-o suit așteptările pân la cer și ăsta-i singurul motiv pentru care sunt atât de critică. Or pur și simplu poveștile sale nu sunt azi pentru mine. Fură ieri ș-o mai exista, Doamne ajută, ș-un mâine pentru 5 steluțe.

**** Prietenii

Încă nu izbutesc să-mi lămuresc relația ce-o am cu scriiturile Elenei Ferrante. Chiar de nu i-am întâlnit Romanul, s-o citesc mi-i bucurie. Poveștile ei nu mă frâng, nu mă bântuie multă vreme după trecerea de ultima pagină și totuși în cele câteva ceasuri nu mă pot desprinde. Parc-am fi la magneți, ne țin uniți polii opuși. Eu aștept furtuni, coborâșuri, prăbușiri, ea-mi oferă netezimi și io-s perfect de acord, nici nu mai respir. Cât de departe este de Fredrick Backman care mă azvârle-n bocet când nici nu s-au stins hohotele de râs or de Murakami, pe care-l însoțesc de bună voie și nesilită de nimeni în călătoriile sale nebune spre alte lumi or de emoțiile lui Schmitt ăla bunu, sfâșietoru.

Prietena mea genială îi despre taman ce-i promite subtitlul: copilăria și adolescența a două copile într-un cartier sărac din Napoli, în primii ani de după cel de Al doilea Război Mondial. Ce deosebește astă poveste de toate celelalte ale lumii? Tonul. Nu te doare mintea ghicind ce dracu o vrut a zice poetu, nu-ți e necesar dicționarul de limba română pentru limba română, nu simți sforțările pentru spectaculos, șabloanele temelor pentru atras cu succes cititori. Nu! Un personaj își scrie povestea. Nu-i regizor, nu te orbește cu lumini șocante, îți spune ce-o trăit, cum o trăit, de-a valma fapte mici și altele nu chiar mărunte. Emoția și gândurile-s proprii vârstei, îl știi bine căci ai avut și tu un început pentru viață. Nu-i știi străzile și timpurile, pe alea nu le-ai trăit, dar ce să vezi ți le povestește de-i simți și ghetele rupte și frigul și dorul de carte, chiar de-n viața ta n-or apărut niciodată. Asta pare să fie super puterea Elenei Ferrante: ușurința de-a te atrage prin cuvinte simple într-un film închis între două coperți, în care nu rămâi deloc doar spectator. Și de poveștile astea n-au informații autobiografice, și-s imaginație pură, atunci mă-nclin.

Îmi tot scotocesc prin amintiri de am întâlnit prietenie între doi oameni atât de diferiți precum cei ai lui Ferrante. Parcă tot ce știu îs după același chip. Nu zic de relațiile bărbat - femeie, mă rog, fată - băiat, alea de se coc pe calapodul unor toxicități despre care încă nu fu vorba în roman. O bucățică din frumusețea ăstui prim volum din Tetralogia Napolitană, n-am îndoieli că ș-al următoarelor, este asigurată de personalitățile extrem de diferite ale celor două fetițe. Una-i curajoasă, impulsivă, făr de a vedea în școală un drum de urmat, băiețoasă, despre Lila (Raffaella Cerullo) zic, cealaltă-i taman dincolo: analitică, silitoare, plină de frici. Ea e Elena Greco (Lenu). Că se lipesc în aste cadre precum magneții ăia de-ncepusem cu ei nu-i nicio surpriză. Amândouă sunt sărace, Lenu e fiica portarului de la primărie, Lila a cârpaciului cizmar, asta pare singura lor asemănare. Și inteligența, chiar de una e nativă și a celeilalte dobândite prin studiu.

Am văzut că la unii dintre cititori relația de prietenie dintre cei doi oameni mici o ajuns toxică. Cică-i prea multă admirație, și asta strică, că-i prea multă răutate. Eu nu am simpatizat cu niciuna dintre eroinele romanului, dar mă uit la pruncii care-mi calcă poarta și care după 5 minute de joc lin se lovesc din senin cu urlete, pentru ca-n minutul următor să râdă în hohote și apoi pentru a o lua de la capăt cu iubirea și ura. De admirat făr de limite nu mai zic. Nu doar că purtam în toate verile bocanci pentru că așa făcea A., da-mi amintesc și azi, după 30 de ani, cum era lumina-n dimineața-n care mi-o zis că-s mai deșteaptă de când am schimbat școala. Sigur pentru un copil care n-o primit din propria familie niciun fel de încurajare or valorizare e simplu de priceput de ce aste cuvinte îs aur și azi. Și-i grozav că Ferrante n-o pictat-o pe una doar în alb și pe cealaltă-n negru, ba încă anticipez că sucelile abia or început.

Și direcția de supranatural pe care o are romanul, într-o proporție infimă, este criticată. Nu-mi iau rolul de avocatul apărării, dar câtă nevoie avem de magie. De când îl urmăresc pe Tyler Henry am început să și pricep ce se străduie A. să-mi transmită din 2012, de când o murit, în toate visele.

Tu pierzi încă vremea cu lucrurile astea, Lenu? Noi zburăm peste o minge de foc. Partea care s-a răcit plutește pe lavă. Pe această parte. construim blocurile, podurile și străzile. Din când în când, lava iese din Vezuviu sau provoacă un cutremur care distruge totul. Există microbi peste tot care te fac să te îmbolnăvești și să mori. Există războaiele. În jurul nostru e o sărăcie care ne face pe toți răi. În fiecare secundă se poate întâmpla ceva care să te facă să suferi în așa fel încât nu-ți ajung niciodată lacrimile. Și tu ce faci? Un curs teologic în care te chinui să înțelegi ce este Sfântul Duh? Las-o baltă, Diavolul este cel care a inventat lumea, nu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Vrei să vezi șiragul de perle pe care mi l-a dăruit Stefano?

De-ar fi fost doar amintirile (din perioada 10 - 16 ani) celor două copile, nu cred c-aș fi avut ritmul accelerat de înaintare printre pagini. Ambele au farmec, ele fiind diferite ca ziua de noapte, dar destinul lor de eroine încă nu m-o vrăjit. Ce m-o atras olecuță fu scriitura psihologică, inocența și neștiința specifice vârstei. Adică au 60 de ani pe primul rând, apoi pe următoarele 300 de pagini sunt pruncuțe și prin filtrele neexperienței pure își redau lumea. Poate-n următoarele etape ale vieții lor să empatizez mai mult. Pân aci nu m-or durut oricât de mari le-ar fi fost năcazurile. Și-n aste condiții de neiubire, tot or reușit adesea să mă teleporteze în anii de început ai școlii, ai primilor lecturi, printre schimbări fizice și părinți rigizi.

Ce m-o țintuit de carte fu lumea pe care-o zugrăvește Ferrante prin vocea lui Greco. Cartierul plin de abuzuri, sărăcie și violență. Făr de a simți la tot pasul că mi-s băgate-n ochi cu forța și făr ca a lor cruzime s-o simt exagerare a condeiului. Așa erau vremurile, așa ne sunt pozate. Unde-s săraci musai îs și bogați manipulatori și puternici. Nu-i lipsesc nici lui Ferrante de pe panou.

De m-aș opri aci s-ar înțelege că-i o carte plină de orori chiar de nu-i una fidelă războiului, ci primilor ani de după. Nimic mai fals. Speranțele mari ale oamenilor mici preschimbă tonurile cenușii. Realitatea-i aia neagră, dar când ți-i singura la-ndemână, mai izbutești pe ici pe colo să aduci rai în iad.

Nu am nostalgia copilăriei noastre, e plină de violență. Ni se întâmplau de toate, în casă și în afara ei, în fiecare zi, dar nu-mi amintesc să fi crezut vreodată că viața care ni se oferise era foarte urâtă. Viața era așa și gata, creșteam cu obligația de a le-o face dificilă celorlalți înainte ca ei să ne-o facă dificilă nouă.

Și tema mea favorită regăsită-n aproape toate lecturile anului, neregulile transgeneraționale:

Voia să încerce să iasă din acel înainte. Nu voia să se prefacă deloc, cum făceau părinții noștri, ci dimpotrivă, să concretizeze o fază de genul: știu, tata a fost ce a fost, dar acum sunt eu, suntem noi, așa că ajunge. (...) era ca și cum ar fi spus că înainte de noi au fost lucruri urâte; tații noștri, unii într-un fel, alții în altul, nu s-au comportat bine; de acum să luăm act și să demonstrăm că noi, fiii, suntem mai buni decât ei.

Despre steluțe

Pe 31 august am pornit Prietena mea genială, imediat după Zilele abandonului, cu speranța că voi reuși să-mi ridic peste primul nivel lecturile lunii. N-am izbutit s-o gat decât pe 1 septembrie.

Singurul motiv pentru care nu are 3 steluțe este acela că povestea generală m-o prins mai mult decât oricare dintre celelalte anterioare ei. Într-un mod foarte ciudat se petrecu asta. Or lipsit emoțiile puternice (făr de ele-i greu de atins 5 steluțe), dar la tot pasul mi-am dorit să merg mai departe pentru a afla ce s-o mai petrecut în cartier. Și mi-o plăcut grozav cum o-ntors autoarea ca la Ploiești câștigătoarea premiului Prietena mea genială. În topul personal după finalul volumului, această fază este pe locul doi. Pe trei e un pariu ce-l fac pe numele unui criminal ce încă n-o fost dezvăluit.

Stefano a dormit toată ziua. Când s-a trezit și și-a dat seama că soția nu mai era, s-a prefăcut că nu se întâmplase nimic. Se comporta așa de când era mic, când tatăl îl teroriza doar cu prezența lui și el, ca reacție, exersase acea jumătate de zâmbet, în mișcări lente și liniștite, într-o distanță controlată de orice lucru al lumii înconjurătoare, ca să țină sub supraveghere atât sperietura, cât și dorința de a-i deschide pieptul cu mâinile și a i-l desface, de a-i smulge inima.

După lectură mi-am adăugat pe listă cele trei titluri care-mi lipsesc din Tetralogia Napolitană. Drumu-i lung pân la capăt, cât o dura pân le-oi comanda, apoi cât or mai șade prin traiste, dar zic că nu-i puțin lucru dacă ăsta-i efectul unei scriituri nu cea mai cea.

Și pentru că-i simpatică întrebarea care-ți cere să mărturisești de ești Lenu or Lila, voi zice c-am fost aia cu școala, dar tot mai puternică mi-i credința că drumul ălalaltu era mai strașnic. Nu știu ce final o pregătit Elena Ferrante pentru cele două vieți, dar m-ar dezamăgi ca școala să piardă și-n povești. Și votez pentru Lenu, chiar dacă idolii tinereților mi-s ăia suciții.

Și ca să-nchei azi, deși tot citesc despre cât de fidel e filmul cărții, voi prefera să rămân cu imaginile ce mi le-o adus Ferrante în cap prin cuvinte, n-am nevoie de altele.

Prietena mea genială: copilăria, adolescența - Elena Ferrante, editura Pandora, 2018, 334 pagini.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-au plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

_________________________

În 2021 am mai citit și scris despre:

miercuri, 8 septembrie 2021

PRIETENA MEA GENIALĂ

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu