Zambetania: SĂ NU CLIPEȘTI * STEPHEN KING

De ce astă carte

În lunile mai și iunie nu am terminat de citit nicio carte. Drept e că nici n-am pornit prea multe. La final de iulie îmi începe deja clasica vacanță de o lună — și mi-am zis că, de nici Stephen King nu mă salvează... N-aș zice că m-o impulsionat peste măsură, dar măcar nu m-o-mpotmolit. Vreo patru bucăți am gătat în săptămâna aia.

Mi-am cumpărat romanul în iulie, chiar înainte ca TVA-ul la cărți să crească de la 5% la 11%. Am prins atunci și o reducere de 15%. Cât este cartea acum, în august? Ați ghicit, mai ieftină. Așa ceva...

Mai am o săptămână din luna de vacanță ș-am întrerupt-o cât să-mi văd bebelușii patrupezi și legumele mult întârziate. De voi și găta textul ăsta abia început, prea s-or aliniat planetele.

Păstrez în carte biletele CFR spre Sinaia, Brașov și Galați — ca să-mi reamintească ele, când m-oi ramoli de tot, cât de mult iubesc să citesc pe tren, chiar și cărți slăbuțe. Mai pomenesc repede condițiile din trenul privat spre Brașov: jaluzele la geamuri, mochetă curată în vagon, un WC mare, rămas impecabil timp de 270 de kilometri, aer condiționat funcțional pe întreaga durată a călătoriei. Mda, pare că altfel de călători, unii civilizați, circulă cu aste trenuri. Despre cât de murdară era gara în care m-o lăsat pentru șase ceasuri trenul curat, nu mai pomenesc.

Nu cred că am scris vreodată, și s-or fi adunat vreo 500 de cărți la defilare, atât de negativ despre o carte. Îl iubesc pe Stephen King și-s conștientă că nu poate scrie doar măreț. Tocmai de aceea am ales să-mi păstrez tonul cârcotaș, pentru că nu-s multe scrierile sale care să-l merite cu adevărat.

➤ Teoretic multele volume, vreo 20, semnate de Stephen King și defilate pe Zambetania sunt adunate PE AICI.

*** Ce era de scris în stil mare, a fost scris. De acum, doar experimente regești.

Am sărit din prima clipă pe Postfață. Întâi, fericită că al meu volum o conține, apoi din dorința de a afla finalul și de a mă putea concentra pe modul în care a fost scrisă, nu pe poveste. Căci asta mi-i ultima dambla: Stephen King nu mă mai uluiește prin scenariile create, dar uneori mă foarte atrag mini-poveștile lui din marile (kilometricele) romane. Parcă citisem pe undeva că doar prima ediție poartă Postfața semnată de Stephen King. Or, Să nu clipești o fost lansată în România taman când s-o petrecut și-n America. Pe 28 mai 2025, simultan cu lansarea internațională.

Postfața o-nsemnat prima dezamăgire. Nimic despre ce-o născut romanul și procesul scrierii. În vorbe puține, mărturisește Stephen King că-i cam nemulțumit de ce-o ieșit, dar că, ce să vezi, așa se întâmplă cu toate lucrările lui. Nici nevasta nu-i fu prea fericită cu primele versiuni. Ș-apoi, pomelnicul celor mulți și vii cărora le mulțumește: de la marketing, la asistenta cățelului, trecând prin creatorul copertei. N-am aflat din cele două pagini decât că romanul a fost scris și rescris greu, timp de un an, perioadă în care autorul a suferit o operație la șold.

M-o luminat apoi AI repede: scriitorul a declarat că a încercat un nou mod de a crea o poveste. Că o lăsat în urmă căile bătătorite din Shining, Cimitirul animalelor or Misery. Ce tristețe!

De această dată am vrut să încerc și să scriu ceva diferit. (...) Am vrut să scriu o carte în care Holly este bodyguard, iar acest lucru m-a interesat pentru că ea avansează în vârstă. A ajuns la 50, poate chiar 60 de ani, este o persoană tăcută, nesigură, dar este extrem de curajoasă. (...) O femeie micuță, care nu cântărește mai mult de 55 de kilograme, care se teme mereu că va face un lucru nepotrivit, o persoană cu un pronunțat complex de inferioritate, dar care, în același timp, este extrem de inteligentă, cu multe abilități în privința raționamentului deductiv și cu o intuiție ce pare străbătută de ceva divin. Îmi place mult Holly. Mi-am dorit să existe un criminal în serie, cu o identitate mascată, pe care Holly să o descopere, la un anumit moment dat. Dar acesta a fost doar unul dintre firele acestei înspăimântătoare intrigi ale romanului.

Eu o știu pe Holly doar din Străinul, tot de acolo îi cunosc și pe Jerome și Barbara. Nu mi-s fanul niciunuia dintre ei. Dar mi-s o mare admiratoare a lui Stephen King și voi continua să-l citesc chiar de va publica doar manualul de utilizare al unei mașini de tocat crengi.

Să nu clipești împletește trei fire narative. Nu-s greu de urmărit, pentru că nu-s aprofundate. La fel, nici personajele nu-s dezvoltate în profunzime. Mă tot gândesc cum să-l etichetez. Parcă autorul și-ar fi dorit să pună pe tapet toate problemele Americii (deloc puține: rasism, violență, corupție, polarizare) și să arate cu degetul spre așa nu or așa da. Presupun că intenția lui inițială a fost imparțialitatea: Oameni buni, nu există un singur adevăr și nici un posesor absolut al acestuia! Relaxați-vă! Nu e război, chiar de oamenii mor pe capete. E doar o altă opinie, diferită de a voastră. Ura!

Pentru mine, o ratat misiunea. A ieșit o carte militantă, complet subiectivă — ceea ce nu-l caracterizează. Mi-ar fi plăcut mult să expună, pe cât de obiectiv este posibil, ambele tabere din multele războaie abordate, pentru ca cititorii să vază negru pe alb și să decidă în completă cunoștință de cauză.

Când mă gândesc cât de splendid a scris Eric-Emmanuel Schmitt despre cele două fețe ale lui Hitler — AICI textul dedicat cu dragoste — și taman Stephen King să se împiedice în conflictul albilor cu negrii, al celor pro avort cu ceilalți...

Întâi o avem pe Holly, detectiva de la agenția Ce-am găsit al meu să fie, împreună cu cei doi prieteni apropiați: Barbara, care tocmai a publicat, cu oareșce succes, o carte de poezie. Jerome, care și el o lansat o lucrare, nu mai știu ce gen. Izzy e o altă prietenă bună de-a lui Holly Gibney, este polițistă și investighează un caz nou, intens mediatizat.

M-o scos din sărite latura asta a poveștii. Izzy este o nepricepută și Holly o salvează la fiecare pas. Ce fel de polițist o fi ăla care la cafea scoate dosarul pe masă și inventariază în gura mare: fapte, dovezi, mărturii?! Ei bine, Izzy exact așa este. Să nu mai zic cât de aiuritoare sunt variantele în care Holly greșește. Nu neg că există momente când ești tolomac alternativ cu sclipirile de geniu, dar orișicât... Am uitat să-mi exprim și nedumerirea față de cât de incompetenți sunt poliția statală și FBI-ul. Noroc cu bunicuța, altfel îi lua dracu pe mai mulți.

Dacă începi, trebuie s-o ții tot așa, își zice. Iar acesta este cel mai mare adevăr dintre toate. Mantra tatălui său: Trebuie să mergi până la capăt. Să nu clipești, să nu te întorci din drum.

Apoi îl avem pe Trig, fost dependent de alcool, care participă regulat la ședințele Alcoolicilor Anonimi. Viața lui oarecum liniștită este zdruncinată de moartea violentă a lui Alan Duffrey, înjunghiat într-o închisoare americană. O investigație jurnalistică sugerase că Duffrey a fost condamnat pe nedrept. Trig cuprins de remușcări și furie începe să vadă în ideea unei justiții proprii o cale de salvare. Nu l-am înțeles pe Trig, n-am empatizat cu a sa copilărie nenorocită. Și nu pentru că ar fi fost psihopat, ci pentru că Stephen King nu i-a dăruit nuanțe. L-o defilat de la un capăt la altul ca pe bărbatul cu probleme la mansardă și aia e! Ceea ce nu-i prea stă în fire. Multă vreme am admirat că personajele sale nu sunt zidite doar în alb sau negru. Cu Să nu clipești s-o sucit de tot. Bunii și răii sunt în război și ca-n orice poveste cu zâne și prinți, binele va dăinui pân la finalul veacurilor.

Rămâne totuși întrebarea dacă va fi în stare s-o facă. El crede că da, însă știe că nu va fi convins de asta până când nu o va face în realitate. În adolescență a omorât și veverițe, și păsări cu un pistol cu bile, fără nicio problemă. Ba chiar s-a simțit bine. Singura dată când l-a luat tatăl lui la vânătoare de cerbi, nu i-a dat voie să aibă o armă adevărată. I-a și zis atunci: Te cunosc bine și știu că, dacă ai să te împiedici și ai să cazi, ai să-ți tragi un glonț în picior. Tata i-a mai spus că o să-l lase să tragă dacă o să vadă vreun cerb, dar n-au văzut niciunul, iar Trig era destul de sigur că nu i-ar fi dat voie nici dacă ar fi văzut. Pentru că tata ar fi ținut pușca numai pentru el.

Când mă gândesc cât de complex l-a desenat pe Jack Torrance în Shining — tot un traumatizat, tot un frustrat, tot un alcoolic — Trig pare o parodie în comparație, o simplă ciornă de posibil personaj.

Am văzut foarte multe cazuri pe canalul de crime ale unor oameni condamnați pe nedrept. Unii au făcut pușcărie 30 de ani, 40, chiar 50. Deși la prima vedere pare că Stephen King a inventat un dosar cusut cu ață albă, că oamenii nu zac în pușcării când e atât de ușor să le dovedești nevinovăția cu ADN, chiar se întâmplă în realitate. Ca și-n cazul croit de King, pe televizor cauzele majoritare țin de ambiția unor oameni de a urca ierarhic, indiferent de consecințe. N-ar recunoaște că au greșit nici de viața lor ar depinde de asta.

Iar la ultimul capăt, nivelul trei, se află activista pentru dreptul femeilor la avort. Kate McKay străbate țara cu un mesaj despre puterea femeilor, devenind o țintă într-un conflict tensionat și periculos. Mă doare capul dacă o iau la puricat pe Kate. Aș fi fost tentată să spun că-i cea mai slabă femeie care militează pentru puterea femeilor, dar n-am nicio îndoială că-n marea asta de profesori de internet, puțini sunt cei care chiar dovedesc prin fapte ceea ce aclamă prin zeci de postări virale.

Nu știu de ce-am crezut că-s doar trei fire narative. Am uitat de încă unul: artista Sista Bessy și concertul său de la capătul carierei. Mi-am imaginat-o pe Sista în genul Cesáriei Évora. Este singurul protagonist al romanului care o primit și olecuță de carne, pe lângă schelet. Îs și acolo multe bube, căci Stephen King avea de reunit cele patru tablouri ș-o cârpit și el cum s-o priceput.

Avem dară un stadion pe care Izzy joacă un meci, Sista cântă, iar Kate manifestă. Șeful sălii de evenimente este Trig. Pe lista temelor centrale, Stephen King și-a ales duelurile: justiție versus răzbunare, remușcare și ispășire, trauma împotriva vindecării, frica și furia, sistemul corupt și proprii demoni, minoritățile și puternicii zilei, manipularea și spectacolul mediatic. Să-nceapă ghiveciul!

Poate că de vină-i canalul de crime, pe care-l foarte urmăresc de mulți ani. Sau așteptările pân la cer de le am de la autorul Autobiografiei unui meșteșug (una dintre cele mai faine experiențe ale vieții mele de cititor) să-mi fi erodat judecata în ce-l privește pe Să nu clipești.

Au lipsit emoția și poveștile, taman căile sale magnifice.

Deși ai zice că se petrec multe, îs totuși patru planuri inițial distincte, și-s 500 de pagini, pentru mine fu o lectură complet lipsită de suspans. Condensat la mai puțin de jumătate dintre file, cred că ar fi fost un roman interesănțel. Se vru cu umor, dar situațiile nu prea susțineau hăhăiala. Holly înțeleg că-i marea dragoste a lui Stephen King, dar nu-i Hercule Poirot. Ghiveci chiar e o etichetă potrivită pentru întreaga narațiune.

Mult mai palpitant fu la ziua bunică-mii, care o împlinit 101 ani și m-o speriat teribil văitându-se că o urmărește soarele. Am presupus că vede vreo Moarte cu coasa, dar era chiar soarele hărțuitorul.

Ș-o altă întâmplare amuzantă din timpul lecturii: Stephen King face referire, la un moment dat, la Iona înghițit de balenă. Primul meu gând fu: Ce tare, a auzit până și Kinguleț de Marin Sorescu! M-am dezumflat apoi repede, amintindu-mi că Iona și peștele cel mare există dintâi în Biblie.

Îmi reamintește fișa că mi-a atras atenția o definiție: dependența este o eroare de software. Nu crez că psihologic e o teorie confirmată, dar sună bine. Tot pe fișă am notat: mi-a plăcut mult căluțul vorbitor. Zic, ce naiba! Au trecut abia câteva zile și deja nu-mi amintesc despre ce era vorba. Apoi mi-am amintit: nu căluțul m-a uimit, ci întreaga scenă, care amintea de Stephen King din marile romane speriecioase.

Despre steluțe

N-am prea știut cum să scriu despre carte, ca să nu-i îndepărtez cititorii. Poate că-s oameni cărora chiar le va plăcea foarte mult. N-am nicio îndoială! Pentru mine, ciorna la Să nu clipești este doldora-n minusuri și dezamăgiri. Pe la pagina 100 mă gândeam că-i posibil să fie prima carte abandonată din viața mea. M-am agățat de gândul: Las că-i pregătește un final spectaculos, o să salveze toată umplutura făr de cap și făr de coadă. Să mai spun cum m-am simțit când, după 500 de pagini, sfârșitul o fost pe linia cărții — nici mai sus, nici mai jos?! Îmi imaginez că Stephen King a fost obligat, exact ca-n Misery, să publice cartea asta-n așa hal. Altfel, eu nu am nicio explicație.

Sunt două motive pentru care nu am acordat doar două steluțe romanului: întâi de toate, pentru că l-am citit în două zile. De nu l-am azvârlit după primele pagini, înseamnă că tot o fi fost ceva de capul lui. Iar al doilea fu o emoție. Din păcate, mi-am notat greșit pagina și n-am nicio idee despre ce era vorba.

Tare m-or mai întristat elogiile și toate textele care or ridicat în slăvi cartea asta atât de neregească...

Gata, mă-ntorc în vacanță pentru ultimele zile, însoțită de o aproape la fel de mare dezamăgire: Haruki Murakami.

Să nu clipești de Stephen King, traducere din limba engleză și note de Ruxandra Toma, editura Armada, 2025, 495 de pagini.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Celelalte 430 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2025 este AICI.

______________________

În 2025 am mai scris despre:

luni, 18 august 2025

SĂ NU CLIPEȘTI * STEPHEN KING

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu