miercuri, 1 decembrie 2021

PACIENTUL

 1/31 ➤ Provocarea lunii decembrie, 31 de povești (or mai puține) pentru 31 de zile.


Nu se vor fi aliniat planetele pentru a defila în toate zilele cu povești și anul ăsta, dar pentru primul pas am rezervat un text special. Îl am în sertar de la Crăciun, l-am răsfoit adesea-n lunile astea unșpe, încă nu m-am săturat de el. 

În noiembrie 2020, pe când pregăteam lansarea proiectului, am rugat un om drag să-i dedice câteva rânduri. Nici n-am fost pretențioasă, ba chiar făr de presiune am acționat, aș zice: scrie ceva, Cris, orice, din care cititorii mei să deducă de ce te iubesc atât de mult. Moș Crăciun mi-o așternut atunci darul cel prețios, dară eu n-am mai izbutit să-l cuprind în colecția căruia fuse destinat. 

Iată-l acuș scos de la naftalină:

M-am așezat și acum în fața paginii albe mi-am umplut stiloul cu peniță cu o cerneală neagră care se cheamă "Perle Noire" și aștept. Primele litere, primele puncte-puncte, reintru în atât de obișnuita rutină a caligrafiei de școală generală. După doar câteva rânduri observ pe index acea pată clasică de cerneală pe care mai toți o aveam. O miros. Vaporii negri îmi alunecă prin nări și încep să-și scrie povestea pe plămânul meu stâng în timp ce pe dreptul  îmi desenează inflorescența nufărului care într-un final mi se va dovedi fatal. Plămânii mei devin astfel  două pagini ale unei cărți care nu se prăfuiește, dar care în schimb respiră și la care doar cineva cu skill-urile unui chirurg priceput își va putea croi accesul  pentru a o răsfoi. 

Într-un fel parcă mă bucur ușor pentru că mă simt încrezător în siguranța arhivării poveștii mele într-un lăcaș anatomic,  care doar cu prețul unui sacrificiu suprem va putea elibera povestea. Pe de alta parte însă, mă gândesc la felul nu tocmai just în care am abuzat de plămânii mei, luându-le libertatea de a se investi 100% în funcția respirație și obligându-i la  multi-tasking. Mă consolez cu ideea că măcar îi expun nu doar la Pall Mall Velouté dar și la forme de artă. Mă gândesc la alți plămâni pe care i-am întâlnit pe parcursul trecerii mele prin cărți, prin muzici, prin oameni. Unii plămâni sunt povestiți mai frumos decât alții. În alții ești aspirat  atât cât să dai o tură în labirintul lor, cât să-ți faci o idee cu cine ai de-a face, după care ești eliberat în eter. Alții odată ce te primesc în alveolele lor încearcă cu orice preț să te păstreze acolo, captiv, asimilându-ți substanța, absorbindu-ți existența aburindă în fluidele lor pentru ca apoi să le parcurgi citadela lăuntrică în fluxul sângelui, în fluxul vieții.

Dacă ai curajul și deschizi ochii pe parcursul acestei explorări va fi ca o renaștere inversată - în loc de o ieșire din womb va fi o întoarcere spre surse, surse ale celor ce te primesc în ei pentru a-i parcurge, a-i cunoaște, a-i umple și a crește în ei împreună cu ei. O călătorie inițiatică spre descoperire, spre cunoaștere, spre comuniune.

 Traseul începe lin, ca curgerea unui fluviu bătrân care te poartă prin medii de idei, de muzici, de trăiri, de experiențe spirituale, îți revelează alte reliefuri, alte energii, alte sfere... Așezat în canoea ta, te lași dus în derivă,  lăsându-te pătruns de mirajul noului univers, până când te decizi să iei vâsla și să cotești pe unul dintre canalele care te scoate prin noi artere spre noi pagini din carte. Ai vrea să-i știi titlul, ai vrea să-i știi stăpânul, vrei să afli pe cine ai pătruns și prin cine explorezi. Universul interior se deschide înaintea ta asemenea unui labirint a cărui ieșire speri să fie spre iubire, spre suflet, spre adevăr, spre viață. Nu știi dacă te aventurezi într-un bildungsroman care are o continuitate sau luând-o pe canale aleatorii intri în povești diferite ale aceleiași cărți. 

Pentru a nu te rătăci cauți să presari în urma ta semne ale trecerii, dar tot ce găsești prin buzunare sunt mărgele de sticlă. Nu-ți amintești dacă le-ai primit de la Magister Ludi sau sunt doar bilele unui rozariu ce ți-a fost smuls de la gât în ultimul dans. Le împrăștii pe ape. Rămân în urma ta ca niște balize vii care cheamă licuricii să le împrumute lumina și care împreună cântă cântecul sirenei pentru a duce la pieire marinarii ce te vor urmări. Te îndepărtezi încet încet dar ai vrea să asculți tot cântecul chiar cu riscul de a cădea în propriul tău vârtej care te va duce în abisuri sau te va scoate din trup. Era cântecul care ei îi plăcea atât de mult când îl ascultam împreună - This Mortal Coil - Song to the siren.

Se face seară pe ape. Aerul se răcește. Trebuie găsit un loc de înnoptat. Ancorezi. Este plajă, este nisip, apoi este pădure. Găsești sticla naufragiată cu mesajul pe hârtie care așteaptă să fie citit. Scoți dopul de plută, derulezi micul bilețel pe care e desenată Roza vânturilor. Direcțiile nu sunt N-S-E-V, mai degrabă sunt notate niște destinații: "spre sufletul ei" , "spre capitolul unu", ''spre calea către adevăr și viață" și multe alte direcții și sensuri.
Când vrei să împăturești biletul și să îl păstrezi în buzunarul dinspre inimă observi că este viu și că o peniță invizibilă continuă să scrie pe el. Aștepți până apare punctul de la sfârșitul frazei iar cerneala transparentă se materializează din nou în perla neagră. Citești : "How fortunate the man with none."

Trebuie să te odihnești. Mâine va trebui să alegi o cale.


Mulțumesc, Cris! Nu doar pentru călătoria pacientului tău,  ce m-o purtat prin lumile lui Boris Vian atât de dragi amândurora ci și pentru limba română, în care nu mai ești de atâtea vieți. Te-mbrățișez cu recunoștință căci doar asta ni-i calea!

_______________________
În arhivă trimiteri către cele 31 de povești ale primului an sunt pe ACI.  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu