Dintre lecturile ăstui an am păstrat câteva pentru proiectul special. Romanul de astăzi nu fu pe lista festivă, cum se petrecură faptele cu cel de ieri. Nici prin gând nu-mi trecu, când l-am cumpărat în vară, că va defila în parada decembristă.
Deși-mi zice Google că povestea pruncului de lângă gardul din sârmă ghimpată este foarte populară eu am ajuns la ea făr de intenție. Editura avu o promoție de 2+1 prin iunie și dintre toate imaginile necunoscute de mi le propunea mi-o atras atenția titlul acesta Băiatul cu pijamale în dungi.
Este singura carte terminată în noiembrie și asta doar pentru c-am plimbat-o-n vacanța de patru zile ș-o zăpadă. După o lună am ajuns iară la Sâmbăta, pentru noi ultimul tărâm de poveste. Băieții îmi hălăduiau pe coclauri făgărășene, eu și durerile mele de spate ședeam lângă tablouri cu soare orbitor în lanuri de grâu copt. Așa am citit scriitura lui John Boyne, dintr-o singură suflare într-un amiaz domol. Nu-i greu de ghicit dară care fu cartea lunii noiembrie, de vreme ce Băiatul cu pijamale în dungi fu singura terminată.
Volumele ce au ca temă exterminarea hitleristă a evreilor sunt dintotdeauna pe lista mea de lecturi obligatorii și aș fi ajuns pân la urmă la Băiatul cu pijamale în dungi chiar de nu mi-ar fi atras atenția aleatoriu pe o pagină virtuală.
Punctul de început pentru acest roman a fost imaginea a doi băieței despărțiți de un gard, știam că era vorba despre un loc în care nu ar trebui să se afle nimeni, darămite doi copii, dar m-au interesat călătoria care i-a adus acolo, discuțiile pe care le-ar fi purtat și finalul pe care l-am simțit necesar pentru povestea lor. Ideea a fost atât de puternică, încât era imperios necesar să mă aștern la lucru – altfel, povestea s-ar fi pierdut – și am scris încontinuu de marți până vineri, care s-a întâmplat să fie chiar ziua mea. Desigur, a fost vorba de o prima schiță și a fost nevoie de numeroase rescrieri, dar baza a fost gata într-o perioadă foarte scurtă și intensă.
Există mii de povești publicate despre Holocaust, dar aș cam paria că nicio alta nu fu scrisă ca asta. Bruno, băiețelul de 9 ani, mi-o amintit cel mai mult de Oscar, personajul savuros al lui Eric-Emmanuel Schmitt. Sunt mulți eroi în literatură cărora puținătatea anilor le conferă o privire simplistă asupra vieții. Bruno nu este singurul care relatează prin ochelarii inocenței și purității realități care în lumea adulților sunt orori. Dar, cumva, finalul pe care l-o gândit John Boyne pentru el îl face de neuitat.
Tatăl lui Bruno este Comandante în regimul lui Hitler (Frau). Fișa postului îl duce împreună cu familia la Auschwitz. Out - With îi zice băiețelul căci la nivelul său adevărul nu ajunge niciodată întreg. Lângă gardul din sârmă ghimpată Bruno cunoaște un copil în pijamale cu dungi. Shmuel are tot 9 ani și chiar dacă este permanent flămând, nespălat, evreu între cei doi se leagă o strânsă prietenie secretă căci la nivelul acela bucățile de adevăr care ajung sunt cele care contează.
-Mâinile noastre, zise el. Sunt așa de diferite. Uită-te! Cei doi băieți se uitară în același timp. Diferența era ușor de remarcat. Deși Bruno era mic pentru vârsta lui și în mod categoric nu era gras, mâna lui părea prea sănătoasă și plină de viață. Venele nu erau vizibile pe sub piele, iar degetele nu erau mai mici decât niște rămurele. Totuși, mâna lui Shmuel spunea altă poveste. Cum de au ajuns așa? întrebă Bruno.– Nu știu, răspunse Shmuel. De obicei arătau ca ale tale, dar n-am observat când s-au schimbat. Toată lumea de pe partea mea a gardului arată acum așa.
Timp de un an și puțin Bruno povestește cu Shmuel despre viața lor și a celor puțini din jurul lor. N-aș zice că vreun personaj este complet, sunt doar frânturi la fiecare dintre ele și asta olecuță, la final când să trag linie, m-o dezamăgit. Dar povestea rezistă și-ntr-un sfârșit copleșitor nici nu mai contează câte minusuri or fost pe drum. Posibil autorul să fi avut ca destinatari micii cititori de n-o acordat atenție deplină tuturor planurilor ci doar prieteniei emoționante dintre cei doi. Or poate că ar trebui o carte de ficțiune istorică să n-o mai judec pe baza adevărurilor istorice. Îmi fu greu să pricep cum de un omuleț, nu tocmai pruncuț, nu știe cu ce se ocupă tatăl său, care sunt motivele conflictelor din familie, ce sunt pijamalele și părul ras la mii de oameni. Cum după un an întreg de izolare printre victime și călăi n-o atins niciunul dintre tăișurile realului și o rămas necunoscătorul din casa berlineză după o astfel de expunere îndelungă, m-o descumpănit.
Deși evit pe cât pot ecranizările cărților de mi-or plăcut, îs tare curioasă cum arată povestea asta pe ecran.
- Băiatul cu pijamale în dungi - John Boyne, editura Rao, 2013, 217 pagini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu