duminică, 9 iulie 2017

VIAȚA ȘI OPERA - CRISTIAN TUDOR POPESCU




ÎL IUBESC PE CRISTIAN TUDOR POPESCU

Că ador scriitura lui Cristian Tudor Popescu am mai amintit pe aci. Întâmplarea n-a făcut ca  în anii ăștia, trei or patru,  cu gânduri despre cărți,  pe Zambetania să ajungă măcar unul dintre volumele colecției Cetepe (când vorbesc sau gândesc despre domnul acesta, întotdeauna îi zic Cristian. Deh, îl citesc din scoarță-n scoarță încă din adolescență și-l iubesc tot de pe atunci, acum cu mai puțină patimă, potolit, bătrânește dară). 

În ultimii ani n-am mai reușit să-mi achiziționez tot ce publică, de aceea mare bucurie îmi fu Viața și Opera, pe care, deși nu-mi amintesc, probabil mi-am dăruit-o cu bani de la G. pentru vruna dintre zilele cele cu lamulțianimaria.

Am recunoscut imediat titlul unui editorial, exact Viața și Opera numit,  din ALA. Adevărul literar și artistic era săptămânalul pentru care în liceu și facultate mă împrietenisem cu toate doamnele și domnii ce vindeau la chioșcurile de ziare. Primeau doar două sau trei bucăți și băteam orașele cu disperarea  de a nu-mi lipsi colecția de vrunul dintre numere. 

VIAȚA ȘI OPERA

Trei săptămâni n-am mai atins nici o carte. Chef de intersecții lecturoase aveam, dar romanul domnului Salman Rushdie m-o terminat cu nervii pân am izbutit să citesc ultimul rând, la cinci luni după primul. După ce am mutat volumul în geanta lu Olx, am dat nas în nas cu Viața și Opera. Am știut că o voi termina în câteva ore, apoi mă voi îndestula cu alte necitite pentru a-mi ostoi dragul și poftele de cuvinte.

În adolescență, când l-am descoperit pe Cristian Tudor Popescu, m-o fermecat ziaristul. Mă uitam după toate emisiunile în care era invitat și-l ascultam cu gura deschisă. Pentru mine era un Dumnezeu, tăia și spânzura printre proști, hoți și maimuțoi  c-un firesc pe care-l adoram, cum îi spune unul dintre personajele cărții, domnu' Paul, mi place că te dai la ei!. Apoi, ușor, am descoperit scriitorul. În ultimii ani, mi-am pierdut cu totul interesul pentru emisiunile cu diagnoza sa politică. Îi citesc editorialele de pe Republica, și pe când eram la birou i le ascultam pe Europa FM, dar nu mai mă crizez de pierd astfel de ocazii, ba uneori le citesc/ascult pe diagonală.
Ce dracu miroase așa de tare a ars?! Futu-i grijania, am uitat, luată cu declarația asta de dragoste,  de mâncarea câinelui pe foc! 
Ziceam de scriitor. Cristian Tudor Popescu se consideră prozetar și asta și este. Oricare dintre articolele sale care au ca subiect nimicnicia anilor ăstora, are măcar un rând de literatură pură. Viața și Opera este prima culegere în care adună spre republicare doar articole făr de politică or cu foarte puține personaje hidoase ale lumii ăsteia. Este un volum ca un cufăr cu pietre prețioase. Comparația asta e neinspirată, dar alta n-am. Este o carte ca un clasor vrăjit ce arhivează emoții, mai degrabă un aparat pentru diapozitive, în care toate imaginile acelea ascund o emoție foarte puternică într-un detaliu.

În astă carte sunt adunate povestiri scurte, vro șaptezeci, exact șaptezeci și trei, le numărai acuș. Sunt un om care de aleg să mă-ntorc în câteva dintre momentele crunte ale anilor din urmă, nu retrăiesc răul, ci mă lipesc d-un detaliu. Când omul pe care-l iubeam o sărit să mă lovească întâia dată, n-am paralizat de teamă, dezamăgire,  deși era și asta,  ci pentru că, undeva în spatele său, lumina se juca pe covorul din dormitor într-un dans superb de cercuri portocalii, eu am zâmbit clipei, lui furia i s-o supraîncărcat. Când mă gândesc la ultima imagine cu viață a bunicului meu, nu-mi vine-n minte întâi pielea străvezie prin care se arătau toate vinișoarele sau credința pe care am avut-o că e chiar ultima întâlnire și-i urmează moartea, ci ocara pe care o avea Sfântul Nicolae în icoana gălbuie de ședea deasupra patului și pe care n-o identificasem în cei cinci ani de la dăruire. Așa-s toate scrierile astea scurte, undeva într-o imagine a grotescului, urâtului, a fără  rostului, există un colț de magic, de sublim, de frumusețe absolută și de emoție curată.


Povești care de pe două pagini să mi se lipească de suflet decenii, n-aș fi crezut că pot fi scrise. Când am citit titlul cărții, mi-am amintit într-o clipită subiectul. Era despre bătrânul cu fular jegos, despre vânzătoarea căreia i se scurgea zeama de la brânză printre degete, aveam imaginea intactă a scriiturii din urmă cu cinșpe ani. Și scenariul acesta, cu citit titlu, pălită apoi de amintirea poveștii pe îndelete mi s-o repetat în cartea asta de mai multe ori. D. mi-o zis plin de năduf într-o zi tu iubești mai mult cuvintele decât oamenii.  M-am gândit că exagerează, ca de fiecare dată, ș-am zâmbit a neînțelegere. În ultima vreme am aruncat multe dintre lucrurile păstrate la mama. Obiecte de care teoretic mă legau sentimente și de care zicea Marie Kondo că-s cel mai greu de triat și îndepărtat. Cele mai multe erau scrisori despre expeditorii cărora n-am reușit să-mi amintesc nimic, dară despre conținutul lor. M-o uluit atunci absența clipelor ălora din amintirile mele, acum când din scrierile acestea aproape și punctului îi  recunoșteam locul m-am speriat de-a binelea.

Cartea aceasta pentru mine a fost un răsfăț. Nu doar pentru că termometrul îmi arăta 40 de grade la umbră și eu mă legănam din hamac cu picioarele în piscină, ci pentru că fiecare povestire a asigurat un moment magic de întâlnire cu scriitura preferată. În capul meu îl iubeam pe Cristian Tudor Popescu pentru că așa fu în tinerețe și pentru că mai citeam uneori ceva care să mă lase cu gura căscată sub semnătura sa. Frate, dar Omul ăsta scrie cum eu una n-am mai găsit pe niciunde. Nici la preferații mei la un loc, Alice Munro. Eric-Emmanuel Schmitt, și cu mare greutate în a recunoaște, Haruki Murakami. Și ceea ce mă fascinează cu asupra de măsură e că toate paginile par rupte dintr-o viață  de-i la îndemâna tuturora, nu născocite cu geniu, ci relatări de fapte diverse, reale, savuroase.

Eu una știam cât umor are domnul Popescu, nu m-o surprins momentele în care m-am trezit pe rânduri râzând în hohote. Nici nu știu ce să citez, aș copia toate fragmentele de reinterpretare a pildelor biblice, sunt fermecătoare or toate speculațiile fictive care uluiesc. Poveștile din călătoriile în lume largă sunt și ele făr de cusur, se lipesc de retină ca orice fragment grozav de film documentar. Din păcate, pentru a reda frumusețea povestirilor ar fi trebuit să le citez în totalitate, așa sunt doar cioturi făr de sclipirea întregului, dar poate născătoare de lecturi cetepiste pe îndelete.

...Eu supraviețuiesc pentru că nu mai fumez, nu mai beau, umblu cu sacouri, pantomimez roluri de manager, gestionez, negociez, lansez, administrez, administra-mi-ar popa o moliftă la căpătâi și nu m-ar mai răbda pământul.(...) Inițiez. Deliberez. Sunt rațional pătruns de înalta-mi misiune, responsabil, am responsabilitate și-n găoază... pag.95, Moralitatea nebuniei
 ...Moartea la români e gătită cu gablonțuri și ștrasuri, pute a parfum "Farmec", înainte să te ia la un șpriț cu tine, te alintă și-ți spune Puiuț, iar la îmbrățișarea finală se uită la ceas peste umărul tău, căci mai are treabă și în altă parte... pag.160, Eminescu - un personaj al lui Caragiale
...Dacă gândurile noastre ar fi împreună , ne-am putea lipsi de trupuri ca să ne iubim. Sau să ne detestăm din tot sufletul. (...) În gând, impostura nu ar mai fi posibilă nici în iubire, nici în artă... pag. 235, Pata oarbă
...Moartea e un lux, e luxul suprem al acestui Univers. Este singurul lucru perfect, neschimbător și nobil, singura transcendență adevărată, singura punte de legătură cu Dumnezeu sau cu splendoarea Neființei. De ce e mânjită ea de trupul neînsuflețit, de slujbele  bisericești, de lumânare, colivă și coșciug? Moartea să fie doar pasul dincolo, așa cum ești și, într-o străfulgerare, nu mai ești. Fără să lași vreo urmă, fără pansamente, fără morfină, fără ploscă și comă. Și nu oricine pe lumea asta ar trebui să-și permită luxul morții. Acest privilegiu ultim să-l aibă doar oamenii buni și frumoși la suflet. Numai ei să moară... pag. 240, Luxul morții
...Dar nu știu de ce, pe măsură ce hitecha se face tot mai frumoasă, oamenii atașați ei mi se par tot mai urâți... pag. 249, Hitecha, my love
 ...Izgonirea din Rai înseamnă să știi cum stai. Dacă Adam și Eva s-ar fi lăsat înșelați de Tatăl, atunci, într-o lume fără bine și rău, fără vină și crimă, fără păcat și sacrificiu, Iisus Hristos n-ar mai fi avut de ce să-și facă venirea. Adam și Eva l-au născut pe Iisus...(...) Adam, Eva și Siddhartha Gautama ne spun că luciditatea este miezul condiției umane. Și că absența lucidității e mai rea decât moartea... pag. 261, Dumnezeu a mințit, Diavolul a spus adevărul
 * Cristian Tudor Popescu, Viața și Opera - editura Polirom 2016, 287 pagini.
______________
Anu ăsta am mai citit:
  1.  Shining - Stephen King
  2.  Colorado Kid - Stephen King
  3.  Misery - Stephen King
  4.  Supunere - Michel Houellebecq
  5.  Miercuri, respirăm - Ioana Chicet-Macoveiciuc
  6.  Visul - Emile Zola 
  7.  Noaptea de foc - Eric-Emmanuel Schmitt
  8. Adio - Honore de Blazac
  9. Hituri celebre din epoca Showa - Ryu Murakami
  10. Jurnal intim (1) - Marin Preda
  11. Jurnal intim (2) - Marin Preda
  12. Luni de fiere - Pascal Bruckner
  13. Luminița, mon amour - Cezar Paul-Bădescu
  14. Dragă viață - Alice Munro
  15. O mie de nopți - E.K. Johnston
  16. Bel-Ami - Guy de Maupassant
  17. Să fii român! - Dan Puric
  18. Pobby și Dingan - Ben Rice 
  19. Einstein - Francoise Balibar
  20. Doi ani, opt luni și douăzeci și opt de nopți - Salman Rushdie
  21. Sărutul dinaintea morții - Ira Levin




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu