Îs la mama toată luna iulie, la îndemână dară mi-i Colecția Literatura a Cotidianului și citesc cu nesaț de parcă nu-i nimic altceva de făcut pe lume. Și chiară nu e nimic altceva.
M-am reîntors la vechiul criteriu de selecție a volumelor pentru lectură din colecția cea bogată: interesul pe care mi-l trezesc titlurile. De astă dată, din șirul colorat am scos unul arătos, Golem. După ce am citit prezentările, cea de pe ultima copertă și cea de pe prima pagină, am convenit cu mine că va fi o carte grea, pe care să n-o pot termina, ca pe celelalte, în câteva ore, nelăsată din mână.
Nu prea știu să o povestesc. Când am ajuns la ultimul rând și m-am luat la întrebări pentru Zambetania am ridicat din umeri a neputință. Cel mai aproape de adevăr este o imagine. Nimeresc uneori pe televizor un film alb-negru, un bărbat cocoșat, c-un neg mare, un nas borcănat ș-o pelerină, musai o pelerină ș-un capăt de lumânare pare să bântuie la infinit pe niște scări. Întotdeauna e noapte, uneori ceață, ploaie. Îl văd cum caută cu disperare într-un sertar dintr-o cameră cu fantome, apoi e pauză pentru publicitate, eu schimb canalul și-mi mai amintesc peste jumătate de oră să revin de unde am plecat. Bătrânul e tot pe scări, eventual c-o cipilică ș-o cămașă lungă de noapte. Până-mi pun trei întrebări despre care o fi misterul, pe ecran se desfășoară genericul de final. Cam așa fu și cartea asta.
Când credeam că am priceput despre ce este vorba, jap, jap, trei cuvinte și toată povestea din capu meu fu aruncată-n țăndări!
Să-ncepem cu titlul care pentru mine nu are decât un rol foarte mic în povestea cea mare. Golemul este în credința evreiască un obiect, din lut pare-se, de regulă sub forma unei ființe umane, apoi legendele țin de modul în care i se dă viață și este strunit.
Tot citesc cum elementele acestea din mistica iudaică: Golemul, Cabala cu accentele pe farmece, blesteme şi miracole, Tarotul sunt piloni în romanul lui Meyrink, dar fiind informații nefamiliare în creștinism, de aci s-ar naște dificultatea în a recepta povestea, carevasăzică nu posed cheile descifrării tuturor simbolurilor. Nu știu a zice de-i corect, repet doar că eu le-am văzut ca detalii și nu în toate cărțile pricep noțiunile secundare.
Un domn se trezește întrebându-se cine este, cine este atunci acest "eu"? Sigur că un critic ar vedea în asta un simbol al trezirii Sinelui și de aci ar scrie un eseu din care eu aș recunoaște toate cuvintele făr să pricep nimic. Domnul acesta își amintește un nume, Athanasius Pernath, pe care îl citise pe interiorul unei pălării și trage concluzia, firească?!, cum că al său tre să fie. Aflăm că trăiește într-un ghetou evreiesc din Praga, pe strada Hahnpassgasse, că îndeletnicirea și talentul său sunt gravarea pietrelor prețioase. Apoi sunt prezentate alte câteva personaje, pitorești fiecare în parte, ușor de identificat de către mine, cea incapabilă de a reține mai mult de trei personaje ale aceleeași cărți.
Ușor, ușor se croiește o poveste cu de toate: iubiri împlinite, trădări, crime, violuri, incendii, prietenii, moșteniri, contese, adulter, toate aceste elemente care pentru mine sunt garanția unei povestiri fascinante, la fel de fascinante ca-n adolescență.
Pe lângă seria de mistere care însoțește toate relațiile dintre personaje și care este captivantă, cel mai mult m-a prins povestea domnului cine este atunci acest "eu"?
Nu prea știu să o povestesc. Când am ajuns la ultimul rând și m-am luat la întrebări pentru Zambetania am ridicat din umeri a neputință. Cel mai aproape de adevăr este o imagine. Nimeresc uneori pe televizor un film alb-negru, un bărbat cocoșat, c-un neg mare, un nas borcănat ș-o pelerină, musai o pelerină ș-un capăt de lumânare pare să bântuie la infinit pe niște scări. Întotdeauna e noapte, uneori ceață, ploaie. Îl văd cum caută cu disperare într-un sertar dintr-o cameră cu fantome, apoi e pauză pentru publicitate, eu schimb canalul și-mi mai amintesc peste jumătate de oră să revin de unde am plecat. Bătrânul e tot pe scări, eventual c-o cipilică ș-o cămașă lungă de noapte. Până-mi pun trei întrebări despre care o fi misterul, pe ecran se desfășoară genericul de final. Cam așa fu și cartea asta.
Când credeam că am priceput despre ce este vorba, jap, jap, trei cuvinte și toată povestea din capu meu fu aruncată-n țăndări!
Să-ncepem cu titlul care pentru mine nu are decât un rol foarte mic în povestea cea mare. Golemul este în credința evreiască un obiect, din lut pare-se, de regulă sub forma unei ființe umane, apoi legendele țin de modul în care i se dă viață și este strunit.
...acea ființă creată de om cu mult timp în urmă, întrupată din materia elementară de către un rabin inițiat în tainele Cabalei, învestită cu o viață de automat, fără cuget, după ce i-a fost inserată o formulă magică în spatele dinților... Pag.25
...Ducea o existență doar pe jumătate conștientă, aproape vegetală, iar asta numai în timpul zilei, așa merge vorba, grație unui petic de hârtie cu o formulă magică plasată în spatele dinților, atrăgând în acest fel energia stelară a Cosmosului. Și când într-una din seri, înainte de rugăciune, rabinul a uitat să scoată inscripția din gura Golemului, acesta a pornit ca turbat prin oraș, distrugând tot ce-i ieșea în drum. În cele din urmă rabinul a reușit să taie calea creaturii, apoi să distrugă peticul de hârtie. În momentul acela Golemul s-a prăbușit la pământ fără viață. Nu mai rămăsese nimic din el, în afara unei mogâldețe din lut... Pag. 39
Tot citesc cum elementele acestea din mistica iudaică: Golemul, Cabala cu accentele pe farmece, blesteme şi miracole, Tarotul sunt piloni în romanul lui Meyrink, dar fiind informații nefamiliare în creștinism, de aci s-ar naște dificultatea în a recepta povestea, carevasăzică nu posed cheile descifrării tuturor simbolurilor. Nu știu a zice de-i corect, repet doar că eu le-am văzut ca detalii și nu în toate cărțile pricep noțiunile secundare.
Un domn se trezește întrebându-se cine este, cine este atunci acest "eu"? Sigur că un critic ar vedea în asta un simbol al trezirii Sinelui și de aci ar scrie un eseu din care eu aș recunoaște toate cuvintele făr să pricep nimic. Domnul acesta își amintește un nume, Athanasius Pernath, pe care îl citise pe interiorul unei pălării și trage concluzia, firească?!, cum că al său tre să fie. Aflăm că trăiește într-un ghetou evreiesc din Praga, pe strada Hahnpassgasse, că îndeletnicirea și talentul său sunt gravarea pietrelor prețioase. Apoi sunt prezentate alte câteva personaje, pitorești fiecare în parte, ușor de identificat de către mine, cea incapabilă de a reține mai mult de trei personaje ale aceleeași cărți.
Ușor, ușor se croiește o poveste cu de toate: iubiri împlinite, trădări, crime, violuri, incendii, prietenii, moșteniri, contese, adulter, toate aceste elemente care pentru mine sunt garanția unei povestiri fascinante, la fel de fascinante ca-n adolescență.
Pe lângă seria de mistere care însoțește toate relațiile dintre personaje și care este captivantă, cel mai mult m-a prins povestea domnului cine este atunci acest "eu"?
...Antipatia mea morbidă pentru orice înclinare spre retrăirea trecutului; acest vis straniu care revine din când în când, de a fi încuiat într-o casă cu multe încăperi, încăpere după încăpere în care nu pot pătrunde; eșecul înfricoșător al memoriei mele în ceea ce privește tinerețea mea - dintr-o dată exista o explicație teribilă pentru toate astea: fusesem nebun, apoi m-au hipnotizat ca să mă vindece încuind "camera" care permitea accesul în acele încăperi ale creierului meu, transformându-mă într-un pribeag în mijlocul vieții... Pag. 49
...Acea scurtă licărire din trecut își gravase mesajul în mintea mea: ani de zile o iubire care fusese prea puternică pentru inima mea îmi măcinase mintea, până când demența își răspândise balsamul uitării peste spiritul meu sfârtecat... Pag. 81
De nu era finalul năucitor, povestea asta era grozavă. Poate că e strașnică și cu ăst sfârșit, dar nu pentru mine. La mine albul tre să fie alb, de vii și-mi zici că-i negru, după ce furăm de acord că-i alb, m-ai pierdut. Sunt sigură că am mai povestit, dar e imaginea corectă pentru ce am simțit după ce am închis cartea, deci o repet. Aveam un prieten în preajma căruia simțeam că-mi pierd mințile, și nu doar pentru că eram foarte îndrăgostită, ci pentru că mă făcea cu capul. Stabileam de comun acord x lucru la data y, în momentul y el venea nevinovat ca un înger și-mi spunea că aude pentru prima dată în viața lui de lucrul x. Azi așa, mâine așa, deja nu mai aveam bază în mine, tot timpul mă întrebam de nu cumva doar în mintea mea a fost stabilit x pentru y. Am deschis un caiet în care notam în ziua y, operațiunea x. Când îngerul dădea ochii peste cap a negare, scoteam caietul. Asta am simțit nevoia să fac după ultimul rând al cărții ăsteia, să mă duc pe lista cu notițe și să urlu la domnul Meyrink: Omule, nu mă fă cu capu, tu ai zis pe prima pagină că albul e alb, cum naiba acu e negru?!
Am lăsat pentru final cele câteva noțiuni, despre care am olecuță de habar exact din conviețuirea cu eroul de mai sus și care mi-au reamintit că în viața asta chiar am avut intersecții cu oameni personaj de film bun.
...este vorba de o cunoaștere interioară specială, ceva ce eu posed din copilărie, ceva care m-a condus pe o cale bizară. Cunoașterea interioară nu coincide cu ceea ce ne învață medicina; e o cunoaștere care, mulțumesc lui Dumnezeu, e interzisă medicinei și sper că va rămâne așa pentru totdeauna. Nu m-am lăsat îmbrobodit de știință, care nu are scop mai înalt decât acela de a oferi o "sală de așteptare" , care mai degrabă ar trebui demolată... Pag. 211
...Purtați în sinea dumneavoastră rămășițele spirituale ale multor mii de strămoși, vârfurile stirpei dumneavoastră. La fel ca și celelalte creaturi. Cum altfel ar putea un pui care e clocit artificial într-un incubator să caute hrana potrivită, dacă experiența a milioane de ani n-ar fi păstrată în ființa lui? Existența instinctului dovedește prezența strămoșilor noștri în trupurile și sufletele noastre... Pag. 225
...cheia constă exclusiv în a deveni conștient în timpul somnului de "forma" eului tău - de învelișul tău, ca să zic așa - și de a găsi fanta prin care conștiința noastră se strecoară între veghe și somn profund... Pag. 228
* Golem - Gustav Meyrink, editura Univers 2007, traducere de Teodor Fleșeru, 253 pagini.
_________________
Am mai citit în 2017:
_________________
Am mai citit în 2017:
- Shining - Stephen King
- Colorado Kid - Stephen King
- Misery - Stephen King
- Supunere - Michel Houellebecq
- Miercuri, respirăm - Ioana Chicet-Macoveiciuc
- Visul - Emile Zola
- Noaptea de foc - Eric-Emmanuel Schmitt
- Adio - Honore de Blazac
- Hituri celebre din epoca Showa - Ryu Murakami
- Jurnal intim (1) - Marin Preda
- Jurnal intim (2) - Marin Preda
- Luni de fiere - Pascal Bruckner
- Luminița, mon amour - Cezar Paul-Bădescu
- Dragă viață - Alice Munro
- O mie de nopți - E.K. Johnston
- Bel-Ami - Guy de Maupassant
- Să fii român! - Dan Puric
- Pobby și Dingan - Ben Rice
- Einstein - Francoise Balibar
- Doi ani, opt luni și douăzeci și opt de nopți - Salman Rushdie
- Sărutul dinaintea morții - Ira Levin
- Viața și Opera - Cristian Tudor Popescu
- Galaad - Marilynne Robinson
- Roșu ucigaș - Jerden Brouwers
Cum indrazneste???? :))) Jap jap, doua palme si-l trimitem la colt :D
RăspundețiȘtergereMie imi plac intorsaturile si finalurile neasteptate. Daca o carte se termina exact cum m-am asteptat, atunci sunt dezamagita si ii scad din punctaj la notare.
Ăsta nu fu un final neașteptat, ci unu care o făcut țăndări firul poveștii, pe care fir și așa nu prea l-am descâlcit.
Ștergere