Se ia un borcan și sub capacul lui se depozitează pe bilețele toate fericirile anului. Sau se ia un blog și i se dă misiunea asta. Ia să mai completez c-o liniuță planul lui 2017 - exerciții de echilibru: a se identifica cel puțin o fericire în 7 zile curgătoare!
Asta-i pură filă de șomaj, dar mă mai joc și cu bilețelele, să nu prinză borcănașul pânze de praf.
*
Într-o luni, pe când mama era dădacă la douăzeci kilometri de casă, am rămas singură cu tata dară. Care tata nu știe că-s scutită de nevastă-sa de la toate trebile casei. Când zic de la toate, nu exagerez. De când am plecat la facultate, hăt douăzeci de ani în urmă, mama nu-mi mai cere să fac nimic prin casă. Dacă ea nu-mi cere, eu nu fac. Cum să-i ies din necuvinte?! Toate ordinele pe care mi le dă se rezumă la: Mari, hai, am turnat mămăliguța/ am scos plăcinta de la cuptor/ am încălzit lapte. Nici astea nu le execut ușor, căci am turnat mămăliguța, am scos plăcinta, am încălzit laptele se referă la aceeași masă de seară sau gustare de patru.
Eram cu tata ziceam înainte să-mi umplu burțile cu d' alde mămăliguță, plăcinte și lapte. Care tata mă trimite să duc gunoiul. Aoleu, mă luase cu fiori reci, dacă nu mai nimeresc unde-s containerele și mă plimb cu sacu transparent, mizerabil, aiurea. Și, pentru prima dată, după mulți ani, foarte mulți, am coborât cu atenție treptele scării de bloc. Și l-am revăzut pe Tom pe ultima dintre ele și m-am regăsit pe mine, aia de la doișpe ani. El mă întreba de ce-l privesc hipnotizată, io-i răspundeam că voi avea nevoie de asta, peste ani, ca să-mi amintesc chipul său, cârlionții mulți, negri, pantalonii bej. Și cu sacul după mine am reintrat în scara blocului, m-am dus după colțul de la parter, acolo unde-mi aminteam eu că ne îmbrățișam, din păcate se ivi un zid pe care nu-l știam. Dar am recunoscut o ușă, aia care aparținea Electrica în ale timpuri, și acolo l-am revăzut pe fratele lui îngrămădind una dintre blonde, dracu știe pe care dintre ele, erau atât de multe și greu de identificat.
Când scriu asta, cu laptopul pe burțile pline, căci, da, mama e iară șefă de trib, pe geamul de la balconul din sufragerie se lovesc cu zgomot picături de ploaie. Nu-mi mai amintesc cum era camera asta când eram eu copil. Știu doar că era închisă cu o cheie mare și întotdeauna cei de la bloc râdeau când le ajungea vro minge în balcon și trebea să le zic adevărul pentru care nu le-o pot înapoia imediat. Dar tot o amiază și tot cu ploaie era aia în care Tom rostea încurcat: de s-ar mai cere prietenia, dar nu se mai poartă, ți-aș cere-o. N-am priceput atunci de ce mi-ar fi cerut ceva ce avea de mulți ani înainte și va avea vro câțiva ani după.
Apoi am intrat în locul ăla care adună virtual toți oamenii pământului și l-am căutat pe Tom. Mi-am și amintit numele lui real, Tom e cel de cod din jurnalul adolescenței, Tom e și în capu meu. Mi-o apărut un bărbat a cărui mamă pare să gătească pentru o gustare un meniu mult mai bogat decât al mamei. În părul cărunt, tuns foarte scurt, n-am recunoscut nimic. Știam că el este, chiar de nu mai păstrase nimic de atunci, de pe trepte, și-mi era un străin ca oricare altul.
Am scos clasorul cu timbre să-l pregătesc pentru Olx. M-am certat de multe ori cu frate-miu să nu-l îndepărteze cum a făcut cu multe alte lucruri de care eram legată. Nu l-am mai deschis din primul an de facultate. Atunci, la o primă întâlnire, am primit un plic cu timbre poștale. Pesemne eram tare pasionată încă de colecția mea dacă tânărul Em mi-a făcut așa dar. Numele real al lui Em nu mi-l mai amintesc, deși luna trecută am aruncat zecile de scrisori pe care i le-am scris și mi le-a scris, n-am avut curiozitatea nici măcar să-i recitesc numele de necod. Și încercând să ordonez cele peste o mie de timbre, mi-o luat o amiază întreagă, una dintre cele mai frumoase amieze ale ultimei perioade, și recunoscând multe dintre cele frumoase, am înțeles, nu pentru prima dată, că în viața mea, oricât de minuscule vor fi amintirile, există oameni de colecție, pe care nu-i mai știu, nu mai am acces la momentele trecute, dar, nu-i nevoie pentru a sparge parole imposibile decât de o treaptă sau de un ropot al ploii. M-am bucurat și am zâmbit gândului că poate nu-s atât de dezghiocată pe cât simt. Și diagnosticul ăsta vreu să-l cuprind în Fericiri.
La mulți ani, Mama Buna!La mulți ani, Crisa!
La mulți ani, Mama Buna!La mulți ani, Crisa!
**
Pentru borcănaș a sosit, în ultima clipă, la Poșta redacției:
Salut! Am observat că nu mai este totul roz la tine. Îmi pare sincer rău. Ești bine?
După o scurtă cercetare am aflat și de ce cititorul meu crede asta:
Urmăream cu mare drag rețetele tale, care acum lipsesc cu desăvârșire. Nu mă interesa produsul, doar mă fascina pasiunea cu care povesteai.
Drept e că nu prea mai scriu despre zahăr, dar poveștile ce mă strădui să le adun pe Zambetania, că-s file de șomaj, fișe de lectură ori bilețele fericite, tot cu același drag sunt trăite și scrise, chiar de acum nu mai folosesc rozul sclipicios, deh, o rămas făr de astă nuanță penelul.
Ana, mesajul acesta mi-a amintit de tine, tu ai intrat în viața mea, câți ani s-or fi dus de atunci, cu: Zâmbește, la Constanța e soare deja!
***
Și pentru clasor am informații de ultima oră:
- Frate-miu, am pus clasorul pe Olx, dar parcă nu-s toate timbrele mele, cum știu care sunt ale tale?!
- Cu cât îl vinzi?
- Nu știu încă, am primit pân acum o singură cerere, să-l schimb pe o brățară din aur...
- Îl cumpăr eu.
- Bine, îți fac reducere: îmi aduci din colțul ăla de lume o brățară frumoasă de argint!
La mulți ani, Crisa!
La mulți ani, Buna!
****
Uf, iară?! Parcă ai zis că nu ți-ai făcut un scop ca eu să nu mai încap pe ușă, dar așa te porți, mămi.
___________________
Alte fericiri din borcănaș:
20. Bucurie-n dar (ultimul bilețel din 2016, cu trimiteri spre întrega colecție a primului an)
23. Mamaie
24. Șomaj de lux
26. Ultima noapte27. Joi
Tu ai mereu in tine o rază de soare...eu știu asta.Sa te bucuri de clipele cu Buna.
RăspundețiȘtergereO fost minunat, Ana! Tortu nu s-o dat dezghețat prea repede, dar pân la urmă Buna o fost impresionată pân la lacrimi or bucurie mai mare nu există.
Ștergere