Pentru că am ajuns la capăt cu Provocarea 7 rețete în șapte zile (ACI detalii), cât încă am antrenament, am pornit pe drumul 7 texte în 7 zile. Astăzi, pasul numărul 3.
*
O FI UN PAS ÎNAINTE ȘUTUL ÎN FUND, DAR TOT DOARE CA DRACU (BĂI, DREPT SĂ ZIC, EU CRED CĂ DRACU DOARE MAI TARE)
Plecarea din laborator a fost urâtă. Incidentul poate că nu ar avea proporțiile catastrofale din capul meu de nu m-aș fi apucat să-l dospesc cu toate frustrările ultimului an. Ultima zi de lucru a fost 9 martie și eu încă mă clocotesc cu furie. Am fost atât de dezamăgită de final încât vro săptămână m-am perpelit în toate nopțile stabilind răzbunări. Ce ciudată e granița dintre a face dreptate pentru tine și a face mult rău! Asta mi-i starea, din astă cauză am tot amânat să scriu ultima filă. Mă strădui în cele ce vin să mă teleportez în starea de Bucurie, căci astfel mi-au fost cele mai multe dintre trăirile dulcegăroase.
POATE CĂ ÎN ALTĂ VIAȚĂ AM FOST LIDER DE SINDICAT
Sunt un om exagerat de timid. De încerc să-mi înving gena asta maternă, devin nesimțită. Deci, ori plec capul ori te privesc și arunc flăcări. Încă mă frustrează că nu ajung pe calea de mijloc. Din acest punct de vedere laboratorul a fost un antrenament continuu. De foarte puține ori am reușit să spun calm ceea ce nu este în regulă. Și asta colegilor. Față de șefu am fost nonstop arțăgoasă. De m-ar fi văzut primul meu angajator, Doamna, cum vorbesc cu ultimul meu angajator, Șefu, ar fi bănuit ori că-s drogată or posedată, ceea ce-i tot un drac. De-i spuneam un nu în urmă cu 17 ani, și asta era chiar din an în an și după milioane de da-uri, îmi arunca printre dinți că-s înrăită de altcineva, că eu nu sunt așa. Abia atunci eram eu, dar, deh, îmi luau obrajii foc câte o săptămână la un nu de ăla. Am făcut ocolul ăsta pe la Focșani pentru a întări măreția apelului următor. Era seară, poate chiar noapte, că doară doar așa știe știa Șefu să sune.
- Mâine voi face o ședință în care voi stabili creșterea programului normal de lucru cu jumătate de oră. V-am sunat ca să nu săriți în discuție.
- Bine!
Am fost de acord pentru că nu mai era despre mine, mai aveam câteva zile de lucru, dar mai ales pentru că echipa se putea apăra și făr de mine.
- Șefu, începe ședința? Să dispar? l-am luat în primire de cum o intrat pe ușă.
- Da, vă rog!
M-am dus să șed pe o găleată de fondant din magazie și să mă amuz că acuș, la pensie, am devenit o voce de temut. Sigur că la următorul loc de muncă voi fi tot eu, aia dintâi. Să-mi fac dreptate nu-i pentru mine o situație confortabilă, drept pentru care cele mai multe dintre lupte le-am dus nu în numele meu, ci al oamenilor mei.
OAMENII MEI
A avut noroc la oameni. Pe o piață în care angajații vin și pleacă exact ca de la cumpărături s-a cernut o echipă sudată. C. îmi spunea adesea că e meritul meu, pentru că de nu mi-aș fi pus de mii de ori sufletul, ei și-ar fi băgat de mii de ori nepăsarea. Parțial avea dreptate. De zeci de ori am negociat pentru nemulțumirile lor din singura dorință de neabandon.
- În sfârșit vom fi organizați de un bucătar, nu de un contabil! mi-o mărturisit cu drag C. când Onuța a intrat pentru prima dată în laborator.
M-am bucurat. Și m-a durut că procesul din capul meu, unul foarte simplu, a ajuns la ei complicat. Anii mei de contabilitate Onuța îi avea în bucătării engleze și italiene. Pe când eu omoram calculatorul din disperarea de a avea ceva de făcut într-o activitate în care nu era nimic de lucru, ea trebuia să scoată 200 de farfurii în 30 de minute.
Când intra un nou angajat pe ușă, mă uitam la C. și din priviri pariam de va rămâne or ba.
- Tu ai reținut cum o cheamă? m-am dus să-l întreb după ce Onuța o trecut la vestiar.
- Nu, cât interes i-am acordat, vai de capu nostru! îmi răspunde cu năduf.
- Măi, dar e altă stofă, recunoaște că e una grozavă! îmi completează.
Și pentru că Onuța se echipase, bun venitul meu fu:
- Te rog, vreau să lucrez și eu cu tine câteva zile. Da, așa o să fac, amân lichidarea!
Am iubit-o din prima secundă. Unii oameni sunt atât de verticali încât vezi asta chiar de ochelarii îți redau imagini neclare. Să lucrez cu ea două săptămâni fu pentru mine cel mai frumos sfârșit de poveste de iubire. Tare am iubit slujba aia!
În ultima sâmbătă eram sfârșită. După o săptămână de navetă cu trezit la patru și întors la optișpe eram epuizată. Durerile de spate erau atât de mari încât în ultimele zile o trebuit să mă sprijin tot mai des de pereți, frigidere pentru a putea lucra în picioare. Mi-am găsit activități pentru stat pe scaun cât n-am șezut întreg anul. Și abia așteptam să am timpul meu liber, tone de timp liber, făr de comenzi, livrări, furnizori, plăți.
Primul a plecat Moad. M-a îmbrățișat scurt pentru că urma să ne vizităm, aveam ieșiri planificate. Onuța a fost liberă în ziua aia. Apoi a plecat C.: eu nu vreau să fac o dramă, nu ești omul care să renunțe, aștept să te întorci repede. Și mă gândeam că uite ce ușor e să treci peste clipe care-n capul tău vor fi groaznice. Ș-o venit A. I-am simțit lacrimile înainte să-i văd tremurul. Și-a îngropat fața în gâtul meu și m-a îmbrățișat tare. Ne va fi tare dor de tine să știi. Eu nu mă gândeam decât că e omul căruia mai că-i trăsesem două palme în urmă cu un ceas. Așa de tare m-am enervat că se apucase de o prăjitură pe care uitase c-o făcuse cu o zi în urmă. O să te sunăm, o să vezi.
- Da, să vă calculez rețete, să vă trimit la caiete, de astea, de parcă nu vă cunosc din concediu!
Nu m-o sunat niciodată pentru vruna dintre acuzațiile de mai sus. Dar, într-o zi, de pe telefonul Onuței m-o luat la întrebări Moad: că ce face câinele, cum e casa cea nouă și mai ales ce fac eu. Apoi am vorbit cu A. despre cât de musai e să ne vedem de 1 mai. Mi l-a pasat și pe C. ca să-mi vorbească despre grădină, solar. Mi-i imaginam făcând rând lângă telefon cu ochii pe cratițe și roboți. Îmi doream să-l simtă pe îmi pasă exact cum l-am simțit eu, uriaș.
Poate va mai urma, poate nu. Habar n-am ce-mi doresc, ce drum să mai încep. Vreau să șed aci, în intersecție, și să bocesc.
Celelalte file ale jurnalului:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu