VINA - CAMELIA CAVADIA

➽ ( 5/12)  Cartea lunii. 

Pe la finele lui mai m-am smuls olecuță din letargie ș-am izbutit a găta o carte, adică fix câte fură și-n ultimele 2 luni. Ce de recorduri negative, Mărie! Și de-ar fi fost o duzină citită, aș fi aplicat singurul criteriu care funcționează în lumea poveștilor,  emoția scotocită-n mine pân la bocet ș-atunci aș fi votat pentru coroniță tot Vina. 

La noi iunie începu c-un șantier nou (p-un credit nou), iulie e cu 3 săptămâni de vacanță, semne bune pentru a mai recupera dintre restanțele lecturistice dară. 

De ce astă carte

Pe cărările virtuale pe care rătăcesc,  în ultimii ani or apărut adesea recomandări pentru romanele Cameliei Cavadia. Am scris autorul în fruntea unei liste de dorințe ș-acolo o-nțepenit multă vreme. După ce am izbutit în 2021 să mut de pe listă în coș Măștile fricii n-am mai uitat numele în nicio ocazie. Din fericire pentru banii lui B. doar două achiziții fură anul ăsta. În ambele am cuprins ș-o Cavadia. Ura!

Am primit Vina de la librăria virtuală cu autograful autoarei și mi-i încă uimire minunea aceasta: omul a cărui scriitură o iubești nu doar că trăiește în timpurile tale, ci și în țara și limba ta. Vinovată de a fi scris o carte cu sufletul la vedere zice Camelia Cavadia cu pix albastru pe o pagină de început și ce de dreptate are. 

Ce frumoasă e coperta!

***** Un roman de debut 

Îs curioasă cum se va așterne textul acesta. Lectura fu prin multe locuri poticnită, dar finalul o anulat toate minusurile adunate pân acolo. Uneori îmi pare nedrept să merg pe 5 steluțe pentru un volum cu pagini și de 2 or 3. 

Anapoda fu și să mă-ntâlnesc prima dată nu cu romanul de debut, căci asta e Vina, prima carte scrisă de Camelia Cavadia. Adică nu știu de-i prima scrisă, e sigur prima publicată.  Pentru că după Măștile fricii așteptările erau pân la cer și puțin mai sus.

Tot îmi vine să scriu ce nu mi-o plăcut ca să-mi scot din cap vina. Taman când voiam a mărturisi că n-am prea simțit vină în viața mea pentru fapte, motiv pentru care nu l-am prea înțeles pe Tomas H., personajul ce domină povestea și nu doar celelalte apariții umane din roman. Vina cuvintelor am mai pătimit-o. La o primă strigare adun repede vreo zece vorbe grele și vreo zece oameni care nu le-au meritat. Dar fapte pentru care să nu-nchid ochii noaptea, slavă Cerului, nu fură încă! Și vina din cap despre care începusem a zice e cauzată de steluțe, încă nu-s lămurită cum să le dreg. Tot scriu 5, șterg și pun 4. Apoi iară mă sucesc. E din nou un volum despre care mărturisesc făr de pic de obiectivitate, ci doar subiectivism cu caru'.

Mă-ntorc la Tomas H. care inițial m-o dus cu gândul la Ove ș-o avut potențial de a-mi deveni simpatic prin posomorenie.  Îs două planuri care se tot sucesc între ele: prezentul năruit și trecutul atins de culmile succesului. N-am fost atentă să cercetez de fu doar o percepție eronată, dar parcă trecutului îi sunt dedicate mai multe pagini, îi mai consistent. E palierul cu povestea de dragoste perfectă, jumătăți perfecte, familie perfectă. Atât s-o străduit autoarea să zugrăvească rozul și sclipiciul, de m-o luat cu rău de la atâtea siropoșenii. Era să zic că fu exact ca un film american ce ridică osanale iubirii totale, d-acuș e plin Instagramul cu poze de familii fericite nonstop. Așa îs Stella cu Tomas, care se iubesc pân la cer și-napoi. De mai zic că al lor cuplu, al iubirii eterne,  este întregit de-o fetiță ș-un băiețel, e că nu mai lipsește nimic?! Și nici n-am detaliat că el este un scriitor genial și ea o profesoară admirată. Deci, bingo pe toate liniile. Deh, ca-n viață!

Depresia e cel mai viclean animal de pradă. Te pândește, te amușină, te atrage în colțuri întunecoase, unde te acoperă cu mantia ei haină, te înghesuie în colțuri strâmte și neprimitoare, unde îți dă lovituri scurte și sigure exact în punctele tale vulnerabile. Depresia are simțuri ascuțite și tentacule infinite, care te cuprind în mrejele lor ca pe un somnambul pus pe pilot automat. E răbdătoare și insistentă și-și arată colții când te aștepți mai puțin. Când ai impresia că te lasă, te aruncă la pământ cu putere, te încolăcește din ce în ce mai strâns și nu-ți mai dă cu niciun chip drumul să pleci. Te mușcă încet și sigur, cu toată plăcerea de care este în stare. Te împuținează și te nimicește clipă de clipă, ceas de ceas. Se hrănește din tine și te rumegă cu încetinitorul. Oricât de mult ai încerca să scoți o mână prin această încrengătură și să te agăți de ceva ca să revii la suprafață, e mereu ceva care te trage înapoi. Oricât te-ai strădui să prinzi o gură plină de oxigen curat și să capeți un pic de forță, depresia se așază pe pieptul tău și nu te lasă să respiri. Îți taie orice dorință, orice poftă, îți taie voința însăși, până ce devii o legumă care nu mai poate să mănânce, să gândească, să dorească.

Dacă vârfurile îs atât de înalte, căderea cum va fi de acolo?! Filele care cuprind prezentul tragic, prăbușirea, au salvat la mine întreaga poveste. Sigur că fu nevoie de mult roz pentru a accentua cât de grav este negrul. Mergea bine cred și de nu era o nuanță atât de stridentă, ci un ton mai pal. Nu știu ce mi s-o cășunat pe iubirea celor doi, or trecut două săptămâni de când am închis-o, dar tot îmi dă cu nervi. Mă-ntorc la tonurile cenușii pentru că acolo Camelia Cavadia o strălucit. Sunt atât de fine detaliile, atât de grele imaginile încât mi-au zdruncinat olecuță credința ce-o aveam de pân la ele privind dependența de alcool. Care știam așa, la nivel teoretic, că-i o boală. Da-n capul meu era doar un moft, tu alegi de bei or ba ș-al doilea, ș-al zecelea pahar. 

– Vorbește cu el! Vorbește totul cu el! Nu lăsa nimic nelămurit! Nimic. Odată ce treci peste lucruri care nu ți-au convenit fără să vorbești despre ele, acele lucruri se vor întâmpla și a doua oară. Apoi a treia și a patra, până ce tu însăți nu vei mai observa că s-au întâmplat. Va deveni obișnuință cu voia și participarea ta. Fă-l să vadă că te-a supărat, fă să conteze ceea ce vrei tu, ce crezi tu, fă-l să se gândească la tine înainte de a face ceva greșit! Arată-i ce e bine pentru el!

Deși acțiunea nu lipsește, oamenii ăia se întâlnesc, cunosc, iubesc, înmulțesc pe îndelete, m-am cam plictisit pe multe dintre pagini. Adevărul este că am fost foarte curioasă cum o scoate Tomas H. la capăt și tot ceea ce s-o petrecut pe drum m-o-ncurcat în a afla repede. Descopăr cu surprindere că deși nu m-o prins evenimentele cele multe: lansarea unei cărți de succes, o lună de miere în Grecia, morți și nașteri, mi-o captat întreaga atenție acțiunile din capul lui Tomas. Ce de zbucium, ce de jale! Fie și doar pentru meritul de a te pune în fața unei oglinzi, cartea asta adună steluțe multe. Că poate ești nefericit, cum m-o prins pe mine jumatea asta de an,  și habar n-ai de niciunele. Te uiți la Tomas și te scuturi de închipuiri căci altfel n-ai scăpare. 

Ce l-a uimit cel mai tare a fost înțelegerea faptului că nenorocirile astea i se întâmplaseră aproape fără să-și dea seama. Adică, aluneci dintr-o dată într-o situație dezastruoasă, iar coborârea aproape că devine de neoprit. Nu există semne de avertizare care să te facă atent că urmează o „curbă deosebit de periculoasă” în viața ta, nu e nimeni care să te atenționeze că ai în față un drum periculos. Totul se întâmplă încet, pe nesimțite și odată ce ai greșit azi, îți e ușor să greșești din nou mâine. După care, aproape că nu-ți mai dai seama. Deja ți-e la îndemână să greșești.

Dacă m-am spovedit că personajul Tomas multă vreme îmi fu indiferent, adică nu m-o bucurat fericirile sale și nu m-o durut chinul său, povestea sa te pune pe gânduri la tot pasul.  Nu amintesc nimic despre vina pe care-o poartă Tomas, despre vinovați, despre neiertări, pentru că e o carte care se cere citită și descoperită în cel mai personal dintre modurile posibile.  

Nu au cum să ne încarce experiențele altora decât dacă rezonează cu o durere care e deja în noi, zice Gabor Mate. Și pentru prima dată pare că e o teorie pe care practica mea n-o mai dovedește. Am fost Paul când tata beat mă lovea cu palma, am fost Stella când partenerul meu beat mă lovea cu vorbe, sunt bătrâna care se lipește de pruncii altor oameni și Tomas pe lângă care anii dispar făr de rădăcini. Cu toate astea pe niciunul dintre nefericiții cu viață perfectă ai Vinei nu i-aș lecui.  Să fie din cauză că nici cu mine nu mă descurc?!

Despre steluțe

Abia anul trecut am făcut citire pe scriitura Cameliei Cavadia, deși o am pe liste de dorințe de mai mulți ani ziceam. Măștile fricii, despre care am povestit ACI, le-am cocoțat imediat într-un top 3,  pe care nu l-am mai publicat în 2021.  

Cu Vina fu alta socoteala. N-am empatizat cu Tomas H. decât pe ultimele pagini. Presupun că-i simplu de justificat răceala față de un personaj atât de dramatic, care-n alte contexte m-ar fi rupt: lipsa de înțelegere pe care o am și-n viața reală față de alcoolism și alcoolici. Citind făr de emoție despre scriitorul cel genial și nefericit m-am tot gândit că mă voi opri la 3 steluțe. Cu aste așteptări am parcurs filele spre finiș dară. Capăt la care m-am trezit bocită toată, copleșită de neputința unui om de-a se ridica ș-a umbla prin viață și viu, nu doar zombi. Emoția aceea puternică m-o azvârlit direct la nivelul 5 steluțe și chiar dacă timpul trecut de atunci mi-o nivelat mult energiile, am ales să votez ca-n momentul zero. De nu era un volum de debut îmi cercetam mai atent nota. 

• Vina -  Camelia Cavadia, editura Trei, 2015, 319 pagini.

__________________________________

Cărți citite și povestite-n 2022:

1. Bunicul și o lacrimă de fată - Petre Sălcudeanu ****
2. Frumoasele străine - Mircea Cărtărescu ****
3. Dansul furiei - Harriet Lerner ****
4. Un biet bunic și o biată cinste - Petre Sălcudeanu ****
5. Fantomele din familie -Bruno Clavier ***
6. Cocoșatul are alibi - Rodica Ojog-Brașoveanu ***
7. Plânsul lui Nietzsche - Irvin Yalom *****
8. Dacă citești asta înseamnă că am murit - Andrew Nicoll ****
9. Suflete goale - Guillermo del Torro și Chuck Hogan ***
10. Povestirile lui Alice Munro - Dragoș Zetu *****
11. Povestea ta a început demult - Mark Wolynn *****
12. Cazul Jane Eyre - Jasper Fforde *****

⧭ Toate celelalte volume despre care am scris în ăilalți ani sunt îngrămădite ACI și DINCOLO. 

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele,  de n-aș fi atât de subiectivă:

*        cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;

**    volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

***     cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

****   scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-au plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.