Am multe restanțe la cărți, inclusiv de anul trecut și top 10. Dar ianuarie fu în normă pân acuș și mă țiu de el. Deși Frumoasele străine apare ca a doua carte despre care scriu, a fost citită la numărul trei. Absentează volumul care pân acum are titlul de cartea lunii și nu se anunță un altul care să recupereze pe final.
Într-o pizzerie din Făgăraș am nimerit peste Frumoasele străine. Pe raftul din coasta mea dreaptă erau vreo 10 cărți rătăcite printre decorațiuni de iarnă. Le-aș fi citit cu bucurie pe oricare dintre ele. Și dragostea mea Murakami era în grupul selectaților ce ascundea de la mese intrarea la WC.
Am ales Frumoasele străine pentru că am confundat-o. Am citit c-un deceniu în urmă, or mai mult, o cronică a lui Alice Năstase la un volum cărtărescian. Eram convinsă că la Frumoasele străine fu. Probabil era pentru De ce iubim femeile. Deși am citit cartea în 2005, despre De ce iubim zic, nu-mi amintesc nimic. Știu că am împrumutat-o lui V., care și-o pierdut toate lucrurile la sechestru. Toate lucrurile din apartamentul ăla închiriat de la o proprietară nițel nesănătoasă cu capu fiind un frigider și cartea mea. Restul fu salvat din vreme. Deci aveam în minte cronica poveștilor de dragoste și m-am ales cu antrax și peripeții. Zău că-i un schimb avantajos!
Ca să și închei începutul ăsta, revin la pizza. Căci pân o ajuns farfuriile citisem vreo 20 de pagini, juma de povestire, am trecut iară la Frumoasele, ș-am fost tare supărată că nu mai fu vreme pentru continuări. Așa că B. n-o găsit altă cale de-mbunare decât să-mi comande imediat cartea. Încă mi-i uimire magia lui apeși 5 butoane la 300 de kilometri de casă și de dimineață îi cartea la poartă.
**** Antrax, Jurnal din delegații și Amintiri de la începuturi
Să las două vorbe și pentru Frumoasele străine, dacă tot m-am apucat.
Am citit foarte repede cele 300 de pagini. Sunt doar trei povestiri, filele curg cu viteză spre final, lectura e în multe puncte amuzantă și-n tot atâtea dureroasă, hazul ăla de necaz care-i cel mai amar dintre toate.
Am făcut-o nu din cruzime sau răzbunare, ci din dorința mea de a râde și de a auzi oameni râzând, curat și destins, împrejurul meu. Râdem tot mai puțin, disprețuim tot mai mult râsul, și-n viață, și-n artă, deși până la urmă ne putem defini ca animale care știu să râdă…
Pentru că topul meu personal aduce pe prima poziție ultima povestire din culegere, voi începe cu ea. Îi zice Bacoviană. Am citit pe undeva, nu mai găsesc amuș unde, că-n revista-n care o apărut inițial titlul îi Drumul foamei (ce minune de titlu). Este evocarea la care am râs până nu mi-am mai simțit fălcile. Și pentru că acțiunea se petrecu în Bacău și împrejurimi m-o atras mult să călătoresc spre locurile natale de cu decenii în urmă. Mircea Cărtărescu profesor de limba română în București este invitat de un prieten Ciubotaru în Bacău pentru un weekend literar (o lectură de versuri). Se petrec o sumedenie de întâmplări amuzante pentru cititori și dramatice pentru eroul lor. Povestirea o devenit preferata mea pentru că Mircea Cărtărescu la debut suferea mult mai puțin de mania persecuției. Sărac lipit, făr de multe ocazii de a ieși din rutina zilelor, acceptă cu bucurie invitația. O lectură cu public numeros, așteptarea sa pentru sfârșitul de săptămână moldovean, se împlinește într-un drum al foamei, o noapte la Mausoleul de la Mărășești și chiar o întâlnire-n grup cu o femeie dăruitoare de sex pe bani. Viața bate cu mult filmul.
Pe locul doi fu povestirea care deschide volumul, Antrax. Datorită ei mi-am dorit cartea căci paginile ei mi-au atras atenția în pizzerie. Bacoviana și Antrax sunt pe doar 50 de pagini fiecare. Cum îi zice și numele, Antrax este despre nebunia pe care or generat-o prin 2000 plicurile trimise-n lumea largă cu prafuri. Unul dintre cele ajunse-n România, din Danemarca, îi fu destinat lui Mircea Cărtărescu. Care ce să facă? Urmează calea firească și legală de a-l preda autorităților. Pentru un cititor străin de țara asta orbecăiala instituțiilor poate părea inventată de la un capăt la altul. Pentru mine care-am plimbat hârtii nu doar de la un birou la altul or de la un etaj sau o clădire ci chiar de la o masă la alta în cadrul aceleiași camere fu făr de speranță pățania. Uneori îmi imaginez că poate fiul nostru peste 20 de ani va trăi într-o altă Românie, apoi un salt în birocrație, o stradă principală neasfaltată or un WC public împuțit îmi mută optimismul către generațiile de peste un veac. Pitorești organele de-i ies în cale destinatarului de otrăvuri. Ș-am râs mult, dar nu fu râsu ăl bun.
Deși Frumoasele străine este textul care o dat titlul volumului și este cel mai lung, vreo 200 de pagini, m-o cam plictisit. Este doldora-n imagini amuzante și fu savuros, dar atât de mult se insistă pe o temă, două de-mi venea să renunț.
În fiecare an, francezii […] închid ochii și rotesc globul pământesc, țintind cu un ac un loc la-ntâmplare și sperând că au nimerit pe uscat. Aleg astfel în fiecare an câte-o șară și invită o duzină de inși de-acolo, mai poeți, mai prozatori, pe care să-i plimbe prin toată Franța, arătându-i publicului doritor de senzații tari. Această cutumă poartă numele de Belles Étrangères, frumoasele străine.
Frumoasele străine sau Cum am fost un autor de duzină adună câteva pagini de jurnal dintr-o experiență marcantă și nu-n sensul ăl bun musai. Sunt nume de autori români contemporani a căror imagine n-o găsim în manuale și-s interesante paragrafele dedicate lor. În Franța experiența e românească. Nu lipsesc gafele, merge și așa, mântuiala. La tot pasul se întâmplă ceva diferit de firescul lucrurilor. Un fel de Bacoviana, cu multă mâncare la nivel internațional. M-o epuizat lupta de-o duce autorul cu cei care îi contestă scriitura, talentul. La tot pasul apare o nedreptate față de Măria sa, valoarea. Bre, da' mai slăbește-i! îmi tot venea a zice.
Copii fără original, oameni fără credințe și valori, viețuim și noi cumva - e adevărat, igienic și confortabil - de vreme ce tot ne-am născut. Dar cum naiba să nu-i invidiezi câteodată din tot sufletul pe acei oameni care aveau ca singur gadget destinul?
Despre steluțe
Nu sunt chiar fan Mircea Cărtărescu. Îmi place să-l citesc pe pagina albastră or să-l urmăresc video pe unde-mi iese-n căile virtuale. Dar de citit e complicat. Nu pricep mare lucru din cărțile de le scrie. Adică m-am chinuit 3 ani cu Solenoid, de alți 2 am pe noptieră cinci kile de Poezie și nu le mai birui. Revin o secundă, ce mai contează încă o paranteză, a suta, la Solenoid. Scriu, acuș adun 13 ani pentru Zambetania, rețete și povești. Care-s primele două texte din topul cititorilor mei? Primul este despre cum dezlipesc etichetele îndărătnice de pe borcanele cu murături. Cu ulei, nu-i altul secretul. Iar pe locul doi este Solenoid, ACI textul premiat de vizitatori. Da! Se pare că acel Am luptat trei ani jumate cu Solenoid și n-am murit e cheia succesului. Nici nu mai știu ce voiam a zice dintâi, ce surpriză!
Mi-am amintit. Nu sunt chiar fan Mircea Cărtărescu. Am aflat însă din Frumoasele străine că pot deveni jumătate de fan or mai puțin căci n-am idee pe cât de plin admirator al unui autor ești atunci când îi digeri doar scriitura comercială, iară pe aia de-i e de căpătâi nu i-o suferi. Pe lângă alea 5 kile de Poezie mai am un volumaș de versuri, vreo 200 de grame dacă tot îs cu rețetele, care simt că va răsturna tot ceea ce am simțit până acum pentru făuritorul lor.
Pân atunci însă am penalizat cu o steluță Frumoasele străine pe veșnicul criteriu: fu grozavă, dar n-am bocit. Și-n 2022 ceea ce caut într-o carte este emoția supremă: sfâșierea. Am râs cu lacrimi, dar trebea plâns.
Îi faină, chiar e!
- Frumoasele străine - Mircea Cărtărescu. Humanitas, 2017, 298 pagini.
__________________
În 2022 am mai citit:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu