luni, 11 aprilie 2022

POVESTEA TA A ÎNCEPUT DEMULT


 

De ce astă carte

Lecturile, mai degrabă achizițiile, anului trecut s-or învârtit în jurul traumelor transgeneraționale. Lucrarea lui Mark Wolynn o apărut cel mai des pe listele de recomandări analizate în căutarea titlurilor potrivite noii mele teme de interes.

Am început s-o citesc în decembrie, apoi m-am luat cu romanele ș-o rămas abandonată pe jumătate până-n martie. Am ales-o pentru a-mi salva o lună mult prea săracă-n lecturi. A fost ultima și avu numărul 3. 


***** Despre traume familiale moștenite

Interesul pentru o astfel de carte cred că este mult mai subiectiv decât pentru, să aleg la întâmplare, beletristică. Știu că sunt mulți oameni pentru care această nouă specializare a psihologiei, trauma transgenerațională, nu-i decât încă o balivernă a ălora de vor să x și să y. Pentru ceilalți însă psihologul clinician specializat în traume moștenite explică pas cu pas traseul vindecării (harta limbajului-nucleu, căi de reconectare) prin exerciții simple, concrete, de rezolvat pe hârtie cu pixul în mână.

Pentru că cel mai bine despre volumul acesta vorbește chiar autorul ei, voi aduna mai multe citate decât de obicei.

În încercarea de explica poveștile unor pacienți care experimentau fizic traume suferite de strămoși ai lor pe care nu-i cunoscuseră niciodată, oamenii de știință au identificat markeri biologici care dovedesc că traumele trec de la o generație la alta. Rachel Yehuda, profesoară de psihiatrie și neuroștiințe la Școala de Medicină Mount Sinai din New York este una dintre cele mai mari experte la nivel mondial în tulburarea de stres post-traumatic (TSPT). În numeroase studii, Yehuda a examinat neurobiologia TSPS la supraviețuitori ai Holocaustului și la copiii acestora. Cercetările ei au revoluționat înțelegerea și tratarea TSPT în toată lumea. Yehuda și echipa ei au constatat că supraviețuitorii Holocaustului care au avut TSPT au născut copii cu niveluri scăzute de cortizol, similare cu cele ale părinților lor, care i-au predispus la retrăirea simptomelor TSPT ale generației anterioare (depresie, anxietate, insomnie, coșmaruri, gânduri grele, panică). Supraviețuitorii din studiile lor produc mai puțin cortizol (e forma creierului de a se adapta mediului foarte stresant), iar moștenitorii lor se nasc și trăiesc cu niveluri scăzute de cortizol, ceea ce îi predispune la depresii, anxietate, tulburări de dispoziție.

Este posibil ca emoțiile, trăsăturile și comportamentele pe care le respingem la părinții noștri să continue să trăiască prin noi. Este modul nostru inconștient de a-i iubi, un mod de a-i aduce înapoi în viețile noastre.

Când îi respingem pe părinții noștri, nu putem vedea cât de mult ne asemănăm cu ei. Nu recunoaștem comportamentele lor la noi înșine și de multe ori le proiectăm asupra oamenilor din jurul nostru. Sau, invers, putem atrage prieteni, parteneri intimi sau parteneri de afaceri care prezintă chiar acele comportamente pe care noi le respingem, punându-ne la dispoziție o infinitate de oportunități pentru a recunoaște și a vindeca acea dinamică specifică.

Un băiat poate avea picioarele lungi ale bunicului său, iar o fată poate avea nasul mamei ei, dar pe lângă toate acestea moștenim de la strămoși și povara istoriei personale a fiecăruia dintre ei, într-o măsură mai mare sau mai mică. În fiecare dintre noi trăiesc adormite fragmente de traume prea mari pentru a fi rezolvate de o singură generație.

Nu toți avem în familie sinucideri, morți în lagăr, crime. Dar și moartea unui nou-născut, pierderea unei case, un copil abandonat, o întrerupere de sarcină, retragerea iubirii mamei, foamea trăite de străbunicii sau bunicii noștri pot avea un efect de dărâmare a zidurilor de susținere a iubirii în familia noastră.

O trăsătură bine documentată a traumei este incapacitatea noastră de a articula ce ni se întâmplă. Nu doar că ne pierdem cuvintele, dar uneori ni se întâmplă același lucru și cu amintirile noastre. În timpul unui proces traumatic, procesele noastre de gândire devin dispersate și dezorganizate în așa fel încât nu mai recunoaștem amintirile respective ca aparținând evenimentului originar. În schimb, fragmente de amintire, dispersate în imagini, senzații corporale și cuvinte sunt stocate în inconștientul nostru și pot fi activate mai târziu de orice lucru care aduce chiar și de departe cu experiența originară. Odată declanșate, e ca și cum a fost apăsat un buton invizibil de derulare, care ne face să repunem în scenă aspecte ale traumei originare în viața noastră de zi cu zi. Inconștient, ne trezim că reacționăm la anumiți oameni, la anumite evenimente sau situații cu răspunsuri vechi, familiare, care evocă trecutul.


Uneori, durerea se ascunde adânc până reușește să găsească un mod de exprimare sau o soluție. Acel mod de exprimare este adeseori întâlnit la generațiile care urmează și poate apărea la suprafață prin simptome greu de explicat. Depresie, atacuri de panică inexplicabile, care vin din locurile adormite ale ființei noastre.


E important să observăm și că nu toate efectele acestor traume vechi sunt negative. Ele ne permit totodată să dezvoltăm un mod mai bun de a ne explica nouă înșine care sunt adevăratele noastre capacități. Traumele pe care le moștenim sau pe care le trăim pot să creeze nu doar o moștenire încărcată de suferință, ci pot și să genereze o moștenire cu potențial și reziliență, de care să poată beneficia multe dintre generațiile care vin.

Rezultatele unui studiu longitudinal realizat pe o perioadă de 35 de ani la Universitatea Harvard au dovedit incontestabil modul în care calitatea relațiilor noastre cu părinții ne poate afecta sănătatea pe parcursul vieții. Mai exact, participanților li s-a cerut să își descrie relațiile cu fiecare dintre părinți folosind următoarea scală: „foarte apropiată“, „caldă şi prietenoasă“, „tolerată“ sau „tensionată și rece”. 91% dintre participanții care au afirmat că relația lor cu mama era tolerată sau tensionată au fost diagnosticați cu o problemă gravă de sănătate (cum ar fi cancer, boală arterială coronariană, hipertensiune etc.) la vârsta mijlocie, în comparație cu 45% – mai puțin de jumătate – dintre participanții care au raportat că relația lor cu mama era caldă sau apropiată. Cifre similare au fost raportate și în privința participanților care și-au descris relația cu tatăl. 82% dintre participanții care au raportat relații tolerate sau tensionate cu tații lor au avut probleme grave de sănătate la vârsta mijlocie, spre deosebire de 50% dintre cei care aveau relații calde sau apropiate cu tații lor. În cazul participanților care au avut relații tensionate cu ambii părinți, rezultatele au fost uimitoare: sută la sută dintre ei au avut probleme grave de sănătate, față de patruzeci și șapte la sută dintre cei care și-au descris relațiile cu părinții ca fiind calde și apropiate.

Ne iluzionăm crezând că ne putem face viața exact așa cum plănuim. Prea adesea intențiile noastre sunt contrazise de acțiunile noastre. Ne putem dori să fim sănătoși, dar mâncăm prea multă mâncare de proastă calitate sau găsim scuze ca să nu facem mișcare. Putem tânji după o relație de iubire, dar ne îndepărtăm noi înșine de îndată ce se apropie de noi un potențial partener. Putem să avem o carieră importantă, dar eșuăm în a face pașii necesari pentru a o realiza. Ce e mai rău e că tocmai acel lucru care ne trage înapoi este adesea invizibil pentru noi...

Despre steluțe

Pentru că n-am simțit că-i o carte pe care s-o trec pe raftul celor musai de recitit, m-am gândit s-o evaluez cu 4 steluțe. Apoi internetul acesta mare mi-o scos în cale o teorie a  lui Gabor Mate conform căreia  nu au cum să ne încarce experiențele altora decât dacă rezonează cu o durere care e deja în noi. Ceea ce explică foarte corect de ce n-am prea fost prinsă-n demonstrațiile uluitoare ale lui Mark Wolynn. Mai nimeri în mine și neajunsul de a-mi cunoaște istoria familiei foarte puțin spre deloc. Ș-atunci nu fu cu revelații persoanele intime, ci doar la nivel de logică.

Marii învățători înțeleg că locul de unde venim afectează direcția în care ne îndreptăm și că ceea ce rămâne nerezolvat în trecutul nostru ne influențează prezentul. Ei știu că părinții noștri sunt importanți, indiferent dacă își cresc bine copiii sau nu. Nu există vreo altă cale: povestea familiei este povestea noastră. Că ne place sau nu,  ea se află  înăuntrul nostru. 

Este, indiferent de percepțiile mele finale, cu siguranță un manual de analizat cu toate cărțile adevărului pe masă. De aceea m-am tot gândit că merita titlul de Cartea lunii martie, pe care pân la urmă l-am trimis către o lucrare de doctorat pentru că-mi fu bucurie, deși departe de zona mea de interes. 


Și de final una dintre teoriile care mi-a plăcut cel mai mult din întreaga demonstrație a expertului:

Dacă o stare de fapt interioară nu este conștientizată, atunci ea se produce ca destin în exterior.


  • Povestea ta a început demult: cum să vindeci traumele familiale moștenite - Mark Wolynn, editura Trei, 2016, 263 pagini.  

__________________________________




Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele,  de n-aș fi atât de subiectivă:

*        cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;

**    volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

***     cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

****   scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-au plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu