După povestea cu botosu' neliniştit că aş putea pierde culoarea verde a semaforului, în aceeaşi zi am trăit povestea botosului fioros.
Îmi caut gazdă la casă, motiv pentru care tot intru în ale oamenilor case.
De data aceasta, inspecţia generală a presupus tot ancheta "Unde este bucătăria? Are ferestre? Are cuptor?/ Are! / Bine răman!"
Cum m-am răzgandit după o zi, e altă poveste!
A'ci, doar despre întalnirea cu nobila Eliza, botoasa domnului proprietar de casă frumoasă!
Domnul, un mare politicos desigur, mă invită pe mine prima să intru în curte, ceea ce a presupus inevitabil că am dat exact nas în nas cu a dansului căţea! Un caine frumos, mare, alb cu negru, tare blănos, ca un hasky nesuplu(să nu zic de-a dreptu gras), lătra de mama focului şi ca să se asigure că-i suficient de înspăimantător, zornăia taraind lanţul exact pană-n poartă. Domnu' , curajos nevoie mare din spatele meu, cu frumosu "Gata, Eliza! Avem musafiri!". Apucata, parcă era surdă, toată numai colţi ranjitori şi ochi sticloşi. M-am hotarat să aplic metoda mea brevetată deja cu sacrificiul unei muşcături de picior."Ce vrei să-mi spui, nobilă Eliza?! Nu înţeleg! De ce urli, păi am ţipat eu la tine măi fată?!". Nu ştiu ce o avut efect instant, vocea-mi suavă, gandul ei că are prea multă minte pentr-o nebună ca mine, habar n-am! Domnul o privea încremenit cum dă din coadă şi întinde labele să ne jucăm şi-mi spuse cu neputinţă "N-am mai văzut aşa ceva!"
Imaginaţi-vă că am avut norocul prostului şi nimic altceva!
Începusem prin a spune că am o metodă bine testată. Am minţit! De fapt, am mai încercat o singură dată să liniştesc un caine, mult mai mic decat Eliza. El lătra fioros, eu l-am văzut pricăjit şi alte vorbe n-am avut pentru el decat "Fugi d'aci, că nu ştii tu să muşti!". Ştia, o dovedeşte semnul rămas pe gambă!
Mi-am zis că mă întorc să-i fac poze pentru blog, n-am mai reuşit, degeaba ştiu vorba lu' nu lăsa pe maine...
Dincolo de bucuria uriaşă a dovedirii iară pentru propria-mi credinţă că aceste animale chiar simt binele, am rămas cu o mare tristeţe. Cainele acesta, legat non-stop cu un lanţ ce-i permite o mişcare de vr'o 3 metri, rămas paznic peste o casă nelocuită, hrănit poate şi la săptămană, a încercat să-mi spună o poveste, de ce-oi fi zis că n-o pricep?!
Îmi caut gazdă la casă, motiv pentru care tot intru în ale oamenilor case.
De data aceasta, inspecţia generală a presupus tot ancheta "Unde este bucătăria? Are ferestre? Are cuptor?/ Are! / Bine răman!"
Cum m-am răzgandit după o zi, e altă poveste!
A'ci, doar despre întalnirea cu nobila Eliza, botoasa domnului proprietar de casă frumoasă!
Domnul, un mare politicos desigur, mă invită pe mine prima să intru în curte, ceea ce a presupus inevitabil că am dat exact nas în nas cu a dansului căţea! Un caine frumos, mare, alb cu negru, tare blănos, ca un hasky nesuplu(să nu zic de-a dreptu gras), lătra de mama focului şi ca să se asigure că-i suficient de înspăimantător, zornăia taraind lanţul exact pană-n poartă. Domnu' , curajos nevoie mare din spatele meu, cu frumosu "Gata, Eliza! Avem musafiri!". Apucata, parcă era surdă, toată numai colţi ranjitori şi ochi sticloşi. M-am hotarat să aplic metoda mea brevetată deja cu sacrificiul unei muşcături de picior."Ce vrei să-mi spui, nobilă Eliza?! Nu înţeleg! De ce urli, păi am ţipat eu la tine măi fată?!". Nu ştiu ce o avut efect instant, vocea-mi suavă, gandul ei că are prea multă minte pentr-o nebună ca mine, habar n-am! Domnul o privea încremenit cum dă din coadă şi întinde labele să ne jucăm şi-mi spuse cu neputinţă "N-am mai văzut aşa ceva!"
Imaginaţi-vă că am avut norocul prostului şi nimic altceva!
Începusem prin a spune că am o metodă bine testată. Am minţit! De fapt, am mai încercat o singură dată să liniştesc un caine, mult mai mic decat Eliza. El lătra fioros, eu l-am văzut pricăjit şi alte vorbe n-am avut pentru el decat "Fugi d'aci, că nu ştii tu să muşti!". Ştia, o dovedeşte semnul rămas pe gambă!
Mi-am zis că mă întorc să-i fac poze pentru blog, n-am mai reuşit, degeaba ştiu vorba lu' nu lăsa pe maine...
Dincolo de bucuria uriaşă a dovedirii iară pentru propria-mi credinţă că aceste animale chiar simt binele, am rămas cu o mare tristeţe. Cainele acesta, legat non-stop cu un lanţ ce-i permite o mişcare de vr'o 3 metri, rămas paznic peste o casă nelocuită, hrănit poate şi la săptămană, a încercat să-mi spună o poveste, de ce-oi fi zis că n-o pricep?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu