Zambetania: ORAȘUL ȘI ZIDURILE SALE INCERTE * HARUKI MURAKAMI

16 cărți cuprinde turnulețul nepovestitelor. Am ales-o pe ultima, terminată-n aste zile. Unele șed pe acolo încă din 2024.

De ce astă carte

Deși Haruki Murakami îmi este una dintre cele mai mari iubiri literare, am uitat să scotocesc despre ce-o mai publicat. Așa se face că, atunci când mi-am amintit, mare bucurie îmi fu titlul cel nou. Atât de mare încât n-o mai petrecut prin teancul veșnicelor lecturi aflate în așteptare decât vreo juma’ de an.

65 de lei fu romanul în ianuarie, cu o reducere de 10%, pe timpurile lu’ TVA-ul ăla vechi la carte.

*** O poveste Murakami, nici prea-prea, nici foarte-foarte

Nu-mi amintesc să mai fi găsit la vreun volum al acestui autor o postfață semnată de el însuși (sau de oricine altcineva). Motivează absența acestora prin faptul că nu simte nevoia să dea lămuriri: a scris tot ce era de spus în carte. Dar mărturisește că Orașul are nevoie de câteva explicații.

Am început dară cu sfârșitul. Cele trei pagini finale sunt printre preferatele mele din întregul roman.

Haruki Murakami povestește că în urmă cu 40 de ani, la începuturile sale de scriitor, a scris prima versiune a acestei povești (o nuvelă mai lungă). Nu a fost prea mulțumit, ba chiar dezamăgit. Lucrarea i-a fost publicată într-o revistă, în 1980. Titlul fu tot Orașul și zidurile sale incerte. Mai adaugă că s-a gândit să șlefuiască textul în toți anii aceștia, dar abia pandemia i-a permis împlinirea dorinței.

În 1985 a lansat romanul La capătul lumii și în țara aspră a minunilor pentru a completa povestea Orașului. Ceea ce pentru mine nu are sens. Le găsesc două opere distincte, care au ca puncte de intersecție stilul lui Murakami și cercul strâmt în care-și învârte temele, dar nu le poci vedea un întreg. De parcă ar lipsi din vreo carte a sa: regulile proprii și misteriosul or umbra ca identitate individuală sau scotocirea sinelui ori cele două lumi adevărate: reala și imaginara.

Încearcă AI să mă lămurească despre faptul că-n lumea geografică a lui Murakami, Orașul și zidurile sale incerte se află La capătul lumii și în țara aspră a minunilor. Păi e clar că de iei plasarea tuturor poveștilor ca piese de puzzle, le găsești locul potrivit într-un glob complet al planetei murakamiene. Ca exercițiu, este fermecătoare operațiunea.

Mă și gândeam unde să ordonez orașul lui Tsukuru Tazaki, cel făr de culoare, pe linia Ziduri incerte — Capătul lumii or splendida Pasăre Arc, de care nu știu cum de am putut uita, sau pe marea lui Kafka și chiar Strania bibliotecă. Nu mai spui că La sud de graniță, la vest de soare se poziționează singură corect.

Splendidă hartă o născocit domnul Murakami în opera sa completă!

71 de ani avea Murakami pe vremea Coronavirusului, când a revenit la misiunea neterminată. A avut nevoie de trei ani — zi de zi, cu ceva perioade de întrerupere. Partea a doua și a treia le-a continuat la jumătate de an după prima. A ajuns la capăt în decembrie 2022, scăpând astfel de osciorul de pește pe care l-o simțit în gât atâta amar de vreme din cauza nebibilitei.

Mi-am notat pe fișă că am început cartea la Păltiniș, în august, pe când îl așteptam pe B. să-și termine drumețiile. Și am mai scris despre cât de mult m-a impresionat domnul care a venit cu portbagajul plin de caserole cu carne de pasăre, ca să hrănească animăluțele abandonate. Ce deznădejde — era chiar o turmă întreagă de pisici și căței pe drumuri!

Ultima notă e scrisă la mai bine de o lună după prima și e pentru ziua-n care am terminat povestea. Era aniversarea fiului — împlinea 16 ani. Aveam dureri groaznice în tot corpul, iar puștiul care o jurat că nu vrea tort cerea porția numărul doi.

După ce am tot bătut câmpii, să scriu pe foarte scurt despre Oraș. Ziceam că e un roman construit din trei părți. Prima m-a ținut olecuță atentă, pentru că promitea o poveste de dragoste — drept e, specifică autorului — despre care mi-aș fi dorit să aflu continuări. O terminat-o-n nelămuriri și nici nu mi-am bătut capul să-i dau eu sensuri, dacă ele n-or fost scrise negru pe alb.

A doua parte fu prea statică pentru gusturile mele, deși mi-o amintit pe ici, pe colo de ce l-am iubit în întâile dăți atât de mult pe Murakami: fantome, umbre cu identitate și personalitate, imaginarul cu puterea realului.

Ultima parte fu razna de-a dreptul, nu că ar fi nespecific lui Haruki Murakami, dar parcă or rămas prea multe răspunsuri nedate.

Un băiat la 17 ani se îndrăgostește de o fată de 15. Sunt la liceu, locuiesc în colțuri îndepărtate ale aceluiași loc. Deși se întâlnesc, nu rar, întreaga relație se dezvoltă printr-o corespondență intensă. Îi unește visul unui oraș fantastic, creația fetei. Să zicem că ăsta-i nivelul principal, pentru că-i printre puținele cu elemente de real abundente.

La nivelul imediat următor, apare orașul din vis. O fată, un băiat, o bibliotecă. Modul în care Murakami și-a croșetat orașul este impresionant. Sunt extrem de multe detalii, descrierile sunt lungi (ai zice imediat: deci plictisitoare). N-am identificat elemente concrete care să arate că cele două fete sunt una și aceeași. Ce dacă orașul e creația primei, în reveria ei nu poate ajunge și o străină?!

Interesant cum Murakami exact pe același plan cu biblioteca imaginară a așezat biblioteca reală, orașul real, băiatul real. Firește, să nu mai știi niciodată căreia dintre lumi îi privești culisele și s-o iei razna repede.

În ultima parte avem tot ceea ce cunoaștem și-n plus un băiețel special. Zâmbesc imaginându-mi fracții, ca la matematică. Avem sus: fată, băiat, bibliotecă. Iară jos: băiat, bibliotecă, băiețel. Ceea ce se regăsește și sus și jos se anulează. Ceea ce rămâne, e ceea ce contează. Cu siguranță nu asta fu intenția autorului, dar mie îmi place mult ce rămâne. Capătă un sens construcția, m-aș putea suci chiar cu steluțele. Dar ar fi pentru cartea din mintea mea, nu pentru cea cumpărată cu 65 de lei.

Îmi amintesc lampa cu ulei de rapiță care lumina slab încăperea din Bibliotecă, silueta ta, mărunțind cu pistilul plantele medicinale, unicornii nefericiți ale căror copite răsunau pe pavelele din piatră, sălciile de pe bancul de nisip unduindu-se liniștit în bătaia vântului. Sunetul cornului de vânătoare în care suna Paznicul Porții dimineața și seara, chemarea tristă a păsărilor de noapte nevăzute, drumul de pe malul râului pe care-l străbăteam împreună cu tine în fiecare noapte, pavajul vechi, prăjitura cu mere, dulce, care se topea în gură. Visele Vechi pe care le încălzeam în căușul palmelor. Zăpada care cădea fără oprire peste câmpia de lângă Iaz. Zidul înalt din cărămidă, nepăsător, care înconjoară etanș Orașul și pe care nu-l poate zgâria nici cel mai dur tăiș. Și, mai presus de toate, fata cu haine simple și curate care mi se făgăduise.

Sunt atrasă de biblioteci și m-a captivat personajul Biblioteca Viselor din orașul cu ziduri și unicorni. Fu mai consistent decât protagonistul băiatul–bărbat. Bine, pe mine nici nu mă inspiră oamenii care-și pierd viețile tânjind după marea iubire, unica, perfecta. Lângă Biblioteca personaj mare l-aș alătura pe fantomiță în fustă. Să zic că are substanță o nălucă pare aberant. M-o fi molipsit domnul Murakami, ce altă explicație să fie?!

De-mi amintesc corect, nu-mi mai prea iese, cu excepția nălucii — domnul Koyasu , niciun alt personaj principal nu poartă nume. Mai este doamna Soeda, bibliotecara din planul real, dar fu doar o schiță și nu-nțeleg de ce nu primi mai multă carne, dacă tot fu construită misterios.

Nu-i primul roman în care Murakami recurge la anonimat pentru personajele sale, presupun că-i o tehnică de întărire a ideii de neconcret, de fluid. Mai greu tre să fie să treci cu buletinul prin ziduri și realități decât ca Nimeni-Oricine.

Mă amuz fiindcă mi-am amintit de Umbră: pentru mine întotdeauna de gen feminin pân la cartea asta, unde i-am aflat sexul. La fel cum m-a intrigat Moartea din Hoțul de cărți, pân la Mark Zusak moartea fiind o ea, nu un el.

De ce aș recomanda volumul acesta mai mult decât o face numele autorului de pe copertă? Pentru că este construit minuțios, cinematografic. Bei și tu ceaiul, simți și tu mirosul lemnelor de măr ce ard în sobă. Îți îngheață obrajii și-ți dorești să te îmbraci doar în fustă. Detaliile — aceleași — sunt reluate în buclă, iar întreg mediul îți devine familiar, intim. Știi ce urmează după prima ușă deschisă și ultima poartă închisă. Devii al locului. N-ai întrebări, prea știi bine totul. Unicorni și ziduri cu voință proprie?! Ce poate fi mai real de atât?

Umbră dormea cu fața în sus, în patul din cămăruța lui. Soba nu era aprinsă. În aerul rece plutea izul specific unei camere de om bolnav. Sus de tot era o lucarnă care dădea înspre curte. Lampa nu era aprinsă și camera cufundată în semiîntuneric. M-am așezat pe scăunelul de lângă pat. Umbră stătea cu ochii în tavan și respira încet. Avea buzele uscate, probabil de febră, cu niște cruste din loc în loc. La fiecare respirație scotea un șuierat ușor din fundul gâtului. Mi s-a făcut milă de el. Până nu cu mult timp în urmă fusese o parte integrantă din mine.

Acum, când să mut cartea pe raftul defilatelor, am găsit un bilețel pe care mi-am notat că am citit juma de zi Orașul într-o parcare din Băile Felix, în timp ce-mi așteptam băieții să termine scăldatul. Cică era 14 august. Găsisem un indicator pe care scria Lacul cu nuferi și arăta înainte. Am intrat într-un Carrefour pentru apă — era pe aleea spre parc— ș-am ieșit spre ceea ce eu credeam că-i locul cu lotuși. M-am trezit exact de unde pornisem: la mașina din parcare. Mi s-o părut curat murakamian, de ignoram defecțiunea din fabricație ce-o am: n-am fost dotată cu GPS. Sigur că B. o ajuns apoi direct la cele trei-patru bazine cu nuferi splendizi, chiar dacă puțin trecuți.

Și dacă tot mi-o trecut acum prin minte o altă amintire din vacanța de o lună, s-o și arhivez. La Muzeul Satului din Sibiu, într-o zonă verde numită ceva cu poezie, între case și pavilione, pe mai mulți copaci erau etichete: Acesta nu este teiul lui Eminescu, Acesta nu este stejarul lui Ștefan cel Mare, Acesta nu este gorunul lui Horea. Preferata mea? Prima care m-o lămurit despre ce e vorba. Nu-nțelesesem din prima de ce plopul respectiv nu e teiul lui Eminescu. Ceci n’est pas Salcia oarbă a lui Haruki Murakami — Ș-am priceput!

Încearcă AI să mă lămurească (AI e o ea, da-n capul meu e masculin) că ideea este una copiată, nimic original. Eu o găsesc în continuare absolut minunată. Splendid! Strașnic! Magic! Extraordinar!

Despre steluțe

Citesc foarte greu anul ăsta. Ochelarii nepotriviți, care-mi sunt obstacol, crez că-s de fapt doar scuză. Nu mi-i chef, nu mi-s cărți care să mă lipească dintr-o suflare pân la ultima pagină. După multe lecturi chinuite, o poposit în august în patul meu și Haruki. Poate-n alte vremuri, cu un context al scriiturilor grozave, nu mi s-ar fi cășunat atât de tare pe romanul acesta. Cum a continuat o linie dezastruoasă, exact când speram să mă salveze, am fost foarte dezamăgită.

Cinci săptămâni am consumat pentru 400 de pagini, pe care la primele întâlniri cu domnul Murakami le devoram într-o noapte. Textul meu m-o convins că-i o carte de patru steluțe, dar nu pot trece peste cât de chinuită fu lectura. Ș-apoi nu fu o emoție mai puternică pe niciun rând.

Nu musai scriitura m-o întristat, cât mai ales lipsa acțiunii. Tare molcomă fu viața bibliotecilor bântuite. Nu că Haruki Murakami ar excela vreodată la capitolul intrigă și final spectaculos, dar orișicât. Îmi păru cartea unui moșneguț, pe care-l asculți cu atenție și interes o vreme, dar te mai și lași păgubaș când povestirile sunt aceleași și nici cuvintele nu-s altele.

Nu cred — și doare — că va mai naște vreo carte de calibrul primelor: În căutarea oii fantastice, Pădurea norvegiană, Kafka pe malul mării...

Orașul și zidurile sale incerte de Haruki Murakami, traducere din limba japoneză de Andreea Sion, editura Polirom, 2024, 415 pagini.

✔ Nu există o etichetă care să arhiveze corect volumele lui Haruki Murakami despre care am scris până acum. Una parțial corectă este ACEASTA.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Celelalte 430 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2025 este AICI.

______________________

În 2025 am mai scris despre:

vineri, 19 septembrie 2025

ORAȘUL ȘI ZIDURILE SALE INCERTE * HARUKI MURAKAMI

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu