Tsukuru Tazaki cel fără de culoare şi anii săi de pelerinaj - Haruki Murakami

Bine că-ntre timp i-au zis cel făr de culoare şi nu incoloru

Ăst Murakami* şi l-o cumpărat G. după doi ani de auzit de la mine minunări, adică  d’alde oi, cum mai scrie! Ca şi restul de  zece, cinşpe Murakami citiţi şi neajunşi pe zambetania doar pentru că n-am  cuvintele pe măsura a cât de  straşnice-i sunt scrierile, n-aş fi zis aci  nici despre Tsukuru Tazachi. Dar e musai s-o fac pentru topul cărţilor lui 2014.

Nu-i una dintre cărţile răvăşitoare murakamiene. Nu-mi va rămâne în suflet ca În căutarea oii fantastice or Cronica păsării-arc or Kafka la malul mării  – pe care n-am citit-o dar ştiu sigur că aşa va fi. N-am habar cum se dau Nobelurile alea pentru literatură, dar sper că nu din cauza cărţii ăsteia l-o pierdut şi anu ăsta pe premiu.

De iubesc la Murakami ceva, apăi acel ceva e dat de firescul cu care construieşte lumile alea paralele, de uşurinţa cu care eu accept existenţa peştilor vorbitori, a pisicilor cu umor, a trecerilor Dincolo şi-napoi făr să mă doară mintea şi făr de semne de-ntrebare.  Or,  Tsukuru Tazaki taman niciuna dintre astea nu le are. Prietenul meu canadian îmi replica la un moment dat, nu mai ştiu referitor la care dintre cărţi “e tot cu sex, mâncare, pisici, deci e tot Murakami”, ceea ce nu era o exagerare. Or ăst Tsukuru Tazaki... are olecuţă de sex, nicio reţetă şi nicio pisică. Şi atunci ce-i rămâne murakamian?  Păi o poveste d’aia cu suspans, întunecată şi oarecum încâlcită, cu muzică  ş-un sfârşit d‘ăla neprevizibil, deci Murakami, un Murakami mai pământean!

Oricine se îndrăgosteşte caută de fapt bucăţi pierdute din propria-i viaţă. Şi oricine se îndrăgosteşte se întristează când se gândeşte la cel iubit. E ca şi cum te-ai întoarce într-o cameră cu amintiri dragi, o cameră de mult părăsită.

Tsukuru Tazachi, inginer visător de construit gări,  la 36 de ani o întâlneşte pe Sara. Pricepe cu ajutorul ei că singurătatea, golul, nefericirea au un punct îndepărtat de pornire, un declic,  şi că doar urnindu-se spre a lumina întunecatul acela posibil a iubi şi a fi fericit.

În liceu făcuse parte dintr-o gaşcă de cinci: Neagra, Dalba, Albastru, Roşu şi el cel făr de culoare, ci doar cel care face. Plecând la facultate într-o altă regiune răreşte întâlnirile cu ceilalţi patru rămaşi să studieze în oraşul natal şi la un moment dat îi sunt întrerupte brusc toate legăturile cu aceştia. Astfel ajunge Tsukuru Tazaki în clipa în care şi-o doreşte pe Sara, la şaişpe ani după incident, să-ncerce a afla adevărul, a se împăca şi ierta ce fu, pentru a construi  eliberat de poveri iubirea. 

În zilele acelea i se părea cel mai firesc şi logic lucru să-şi curme viaţa. De ce nu săvârşise acest pas final, nu înţelegea acum. Doar era pe muchia dintre viaţă şi moarte şi i-ar fi fost mai simplu s-o facă decât să înghită un ou crud.


Mi-a plăcut grozav ideea de pelerinaj recuperator de sine sfânt.

Mâine despre cum m-o purtat o carte printre cotloanele cele mai înunecate ale minelui, de le ştiam eu uitate,  deci vindecate.

* Tsukuru Tazaki cel fără de culoare şi anii săi de pelerinaj – Haruki Murakami – Polirom 2013