O mie și una de nopți si zile - Naghib Mahfuz

   

      Astă*  carte îi tot din teancu ăl căpătat de la Crisa, din care pân amu ajunse pe zambetania (aci) De-aş avea un soţ cât o muscă și Mulțumesc pentru amintiri (aci).

Volumul egipteanului Naghib Mahfuz e o colecţie de poveşti în poveste cum io n-am mai citit, deşi pe ici, pe acolo m-am mai intersectat în vieţile astea cu istorisiri ale  Şeherezadei  din ciclul celor O mie şi una de nopţi.

„Suntem în a o mie doua noapte arabă. Vizirul Dandan tocmai a aflat că şireata sa fiică, Şeherezada, a reuşit să-şi salveze viaţa. Puterile magice ale poveştii au izbutit, ca întotdeauna, să purifice conştiinţa umană.”

Deci, romanul începe ca o continuare a celor o mie şi una de nopţi cu poveşti ale Şeherezadei şi ale încercărilor ei de a-l convinge pe sultan să n-o ucidă ca pe restul  fecioarelor cărora Şahriyar le tăiase capetele.

Cred că de la primii Murakami nu m-am mai trezit peste noapte să citesc de dragul poveştii şi de curiozitatea şi emoţia sfârşitului. Bine, îmi fu şi cam rău, dar tot am citit-o de la unu lu’ sâmbătă noapte până-n zori de duminică făr de oaspeţi.

N-am priceput io prea bine care-s duhurile bune, care-s subordonările şi ierarhiile (după trei ani de armată abia am învăţat ca generalu îi ăl mai mare în raport cu locotenenţii şi coloneii), aci m-am limpezit repede că sultanu taie şi spânzură, nu de capu lui, după consultări desigur,  peste astea s-o suprapus că amu am luat la cunostinţă de existenţa îngerilor răi, se făcu mare vraişte în capu meu printre ifriţi, duhuri aghezmuite, ispravnici, aga, da’ tare m-au mai captivat poveştile lor. Habar n-aveam de niciuna dintre ele, olecuţă din cea a lui Alladin cunoşteam dintr-un desenat animat de-a lu Ştefănuţ, da’ acolo nu era nimic despre destrăbălări în grup pe insule pustii.

E cam extremistă cartea asta, în ea ori eşti bun or rău (bunuţ or răuţ nu există), ori iubeşti ori urăşti, ori eşti sfânt or ba, d’alde d’astea morale, făr de căi de mijloc. E amuzant că cele mai multe întâmplări se petrec noaptea, pe ceaţă, dar nu-s grii, îs or albe or negre.

La cuprins zice că-s şapteşpe capete de poveste, dar cum în fiecare capitol îs cel puţin două povestioare, iaca, lecturi magice pe săturate!

Cel mai mult mi-o plăcut povestea nebunului, hamalul Jamasa Al-Bulti,  care avea cele mai limpezi gânduri dintre toţi muritorii ăia de se învârteau pe acolo cu rosturi or ba. Că el murise dintâi,  nenebun fiind,  nu mai spui ca să nu vă tulbur.

Toată cartea asta se învârte între  alegeri nesfârşite de bine sau rău, cel mai adesea între moarte sau rău, de lăcomie şi avuţii, de vise negre cu repercursiuni în real, trădări, abandonări. Uneori,  dintre toate luptele astea mai  învinge un gram de adevar or puţină iubire.

Fragmentele ce tare mi-au plăcut îs:

1. Jamasa

„…In acelasi timp, era Abdullah cel viu si Jamasa cel mort. O experienta ciudata, pe care nu o mai traise nicio faptura omeneasca inainte. Muncind pentru a-si castiga traiul zilnic alaturi de Rajab isi inchipuia ca este viu, dar cand trecea pe sub capul lui  sau le vedea pe Rasmiya si Akram isi amintea ca este mort. Nu dadu niciodata uitarii miraculoasa lui izbavire de la moarte, iar acum era hotarat sa nu se abata de la Calea cea Dreapta pana la sfarsit. Isi gasi fericirea in credinta si se bucura de singuratatea lui amintindu-si de Dumnezeu. Soptea capului care atarna deasupra usii ”sa ramai semnul mortii unui om rau care a tras destule foloase pe seama sufletului lui”. In ciuda acestor lucruri, dorul fata de vremelnica lui faptura, aceea care isi prefacuse cainta neprefacuta intr-o coroana, ii pustiise inima, nevenindu-i sa creada ca un om care moare poate sa fie viu si un om care traieste poate fi mort...” pag.60

     „- Ii vad muncind cu inimile pline de rusine dupa ce au trait slabiciunea omeneasca.

- In regatul nostru de sub ape, sopti Abdullah, rusinea a devenit una dintre cele zece insusiri pe care trebuie sa le aiba conducatorii nostri.

- Vai de oamenii care au un conducator ce nu stie ce e rusinea, suspina nebunul…  ” pag.157

2. Doi ifriţi Qamqam şi Sinjam

„.. – Oare ce-i lipseste omului pentru a se bucura de binecuvantarea timpului si a locului?

-          Frate, eu asta nu inteleg. Oare n-a fost daruit cu minte si suflet?… ” pag.85

3. Fadil Sanaan către Alladin

„..- Intelepciunea credintei este eterna iar la inceput calea este una singura. Pe urma, fara deosebire, apuca pe doua cai: una duce spre iubire si pierzanie, iar cealalta catre jihad. Cei care aleg pierzania nu se gandesc decat la ei, cei care aleg jihadul se dedica slujirii lui Dumnezeu….”pag.176

O mie şi una de nopţi şi zile – Naghib Mahfuz – Humanitas 2010