Zambetania: ISTORIA INSULEI | EVGHENI VODOLAZKIN

Cartea asta am citit-o în februarie-martie 2023. Nu mi-am notat altceva pe fișă. Îmi țin pumnii, ce să zic...

De ce astă carte

Mi-a plăcut mult Laur, prima mea întâlnire cu Evgheni Vodolazkin - Ştii, trebuie nu să judeci, ci să te dumnezeieşti. Așa am ajuns la Istoria Insulei, pentru că are același tată ca Laur.

*** O lume de atunci, o alta de acum — nicio diferență

Istoria Insulei este o încercare de a crea un model în mic al civilizației europene, în care toate procesele istorice se văd ca-n palmă. Într-o oarecare măsură este o continuare a romanului Laur, o nouă tentativă de a pune față în față două lumi – Evul Mediu și contemporaneitatea. În fond, epoca modernă poate fi descrisă prin două metode: să povestești ce are, ce-i este propriu, sau să povestești ce-i lipsește. Exact asta încerc să fac, propunând o optică triplă: cititorul află despre unele și aceleași evenimente din gura unui cronicar medieval, din comentariile unor contemporani despre cronică, și toate acestea trec prin filtrul artei: un regizor francez face un film despre istoria Insulei. Am vrut să creez un efect stereo, care coincide în mare parte cu punctul meu de vedere.

Nu există altă carte care să spună din titlu întreaga poveste. Despre asta este volumul acesta: despre istoria unei insule. Că Insula îi o țară imaginară — a cărei existență nu-i pusă la îndoială, chiar de n-apare în niciun atlas geografic și cronica e fictivă, nici nu mai contează.

Era să mărturisesc că-i plictisitoare, ca toate lucrările reale de acest gen, da-i o chestiune de gust și nu spovedesc nimic. În apărarea mea, invoc traumele, pe numele lor de buletin: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce cu ale lor Letopisețe și mai ales Dimitrie Cantemir cu Descrierea Moldovei. Sper că nu mai există urâcioșii în manuale, așa cum i-am apucat, hăt, pe vremea mea.

Ce mai e de zis? Că istoria se întinde pe mai multe secole, de la Evul Mediu până în prezent. Că există două voci narative — un bărbat și o femeie — care își spun povestea vieții și a Insulei. Nu e o șezătoare în care cei doi, Prealuminatele Lor Înălțimi Parfeni și Ksenia, dau din mâini și din gură, ci un dialog epistolar plin de afecțiune. Că există chiar o profeție misterioasă care planează asupra Insulei și influențează, firește, destinul tuturor.

Dispoziția lui Atanas de a fi distruse însemnările referitoare la dominația apagonă a fost recunoscută de către Consiliu ca fiind justă și oportună din punct de vedere istoric. Orice menționări despre această perioadă erau interzise și considerate de-acum înainte drept crimă împotriva siguranței statului.

De mic copil m-am întrebat de ceea ce învățam la Istorie este ceea ce s-a întâmplat cu adevărat sau doar versiunea celui care a avut pana pentru consemnat. Am menționat Istorie, dar gândurile mele de atunci se refereau mai degrabă la Biblie. Evgheni Vodolozkin oferă un răspuns foarte interesant, nu neașteptat, la nedumeririle mele timpurii.

25 de capitole și aproape 400 de pagini. O singură istorie? Povesteam la Spulberatic că narațiunea este croită din patru perspective și că tare rotundă a ieșit. Realitățile celor patru personaje asupra acelorași întâmplări nu se suprapun exact și ce bine că e așa. Sunt diferite pentru că oamenii le receptează diferit, nu pentru că unul dintre ei ar minți.

Revin la Istorie. Avem viziunea lui Parfeni și a Kseniei - care reflectează asupra cronicilor, apoi mai există cronicarii - îi adun pe toți la un loc, chiar de nu-s toți de-o apă, cei care consemnează faptele. Iar la numărul trei apare un regizor din zilele noastre, care documentează un film despre Insulă și care n-aș zice că doar transpune istoria în imagini. Deși prin cele trei perechi de ochi și urechi avem acces la adevăruri și dedesubturi, rezultatul final nu este la fel de închegat ca-n Spulberatic. Deh, istoria unei țări întinsă pe secole nu-i la fel de limpede ca viața infimă a unei familii.

Ca în Laur, avem nemuritori și-n acest roman. Tema timpului iară, bucuria filosofului Vodolazkin. 350 de ani au Parfeni și Ksenia.

Am citit foarte ușor Laur, dar abia acum îi înțeleg pe cei care acuzau atunci stilul greoi, doldora-n filosofie, termeni vechi și doctrine creștine. Mie-mi fu lejer primul roman pentru că i-am iubit personajul și am sorbit fiecare cuvânt și rând. Cu Istoria Insulei s-o schimbat olecuță receptarea. Cere o răbdare pe care n-am găsit-o. Modul de a povesti fu diferit de ceea ce cunosc și-mi este confortabil. La care completez iară cu repulsia rămasă din școală față de letopisețe și cronicari. Am ratat, nu în întregime, șansa de a-mi vindeca trauma.

Istoria Insulei este o poveste pentru oameni mari sau copii bătrâni. Oamenii buni, iubirea și prietenia nu vor muri oricâte războaie, foamete, dezastre și ticăloșii vor nenoroci lumea.

Cât ne mai este dat nouă să auzim ploaia? Să ne uităm la vârtejurile din jgheab. În nemăsurata noastră viață am văzut de atâtea ori totul, încât să plângi că îți iei rămas-bun de la așa ceva e chiar cumva penibil. Ciudat este făcut omul. Cu cât primește mai mult, cu atât vrea mai mult.

Scriind despre Istoria Insulei, mi-am amintit de Străbătând secolele, lucrarea lui Eric-Emmanuel Schmitt în opt volume despre istoria omenirii din cele mai vechi timpuri până-n cele mai noi. Parcă am rămas la volumul trei, nici nu-mi mai amintesc exact. Cred că, mai mult decât la alte genuri, cărțile astea ori le iubești, or ba. Nu prea există cale de mijloc. Cer multă atenție și disponibilitatea sufletească pentru a primi tot ceea ce autorul a plantat. Mi-o venit în minte asocierea cu momentul rugăciunii. Inițial mi s-o părut o aberație, dar îmi dau seama că exact despre asta e vorba: e nevoie de tăcerea gândurilor despre ce mai este de cumpărat, de gătit sau de vizitat. Tre să-ți golești mintea pentru a te teleporta în povestea paginii. Altfel, e o experiență ratată.

Faptul că ceea ce rămâne pe hârtie (istoria oficială) este doar o fărâmă din ceea ce s-o petrecut cu adevărat (istoria trăită) sau chiar un fals grosolan al faptelor, nu m-o mirat. Mi-o amintit de primii mei ani ca ucenic contabil. Adesea, doamna B. îmi spunea că hârtia nu suportă chiar toate aberațiile pe care le cerea doamna A., patroana. Că nu-i atât de simplu ca la oala de ciorbă, unde mai arunci două căni de apă și obții suplimentar trei porții. Cam așa se văd și teoriile domnului Vodolazkin: istoria dublă, ca la dubla contabilitate.

Or fi trecut 500, 1000 de ani peste noi. Om fi având AI, canalizare și mașini electrice, organe 3D ca piese de schimb, dar zău că neajunsurile îs tot alea: corupție, manipulare, cultul personalității, războaiele, sărăcia. Din fericire, cele consistente încă n-or dispărut de tot: prietenia, iubirea, credința.

Nu mi-s deloc un om credincios, dar sunt atât de frumoase pledoariile lui Vodolazkin despre credință ca unică și ultimă destinație a sensului. Și nu vorbim de credință ca dogmă sau sistem rigid, ci ca sens profund al existenței — nu doar religie, ci o orientare interioară a sufletului, cum îi zice el: pe verticală, nu pe orizontală.

Despre steluțe

Bine c-o trecut atâta amar de vreme și nu mai pot face o comparație directă cu Laur. Dintotdeauna mi-am dorit să nu mai pedepsesc cărțile doar pentru că nu se ridică la nivelul maxim al alteia. Probabil că am început Istoria Insulei cu așteptările pân la cer — adică pân la Laur— dar azi, după atât de mult timp, nici nu le mai văd scrise de același om.

Ce-o mai fi nazul ăsta de a compara mereu cărțile unui scriitor, de parcă toată ziua am sta să punem în balanță care dintre copii ne (le) e mai deștept, mai frumos, mai cumine, mai... și mai...

Am găsit această mărturisire a autorului, care m-a întristat teribil: Laur este o carte care nu poate fi repetată. Pare o acceptare a unei condamnări la moarte, orice veți citi de la mine nu se va ridica pân la icoana lui Laur. Știți și voi. Știu și eu.

Istoria Insulei de Evgheni Vodolazkin. Traducere din limba rusă de Adriana Liciu. Editura Humanitas Fiction, 2021, 374 pagini.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturile abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Celelalte 430 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2025 este AICI.

______________________

În 2025 am mai scris despre:

luni, 29 septembrie 2025

ISTORIA INSULEI | EVGHENI VODOLAZKIN

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu