- Am lipsit nemotivat o săptămână. Am fost atât de epuizată încât doar gândul unui ceas în fața lui Blogger mă adormea rapid.
Cărțile zic să-l trăim pe Acum, momentul prezent, cu Bucurie. Trece repede și dus rămâne pe vecie. Dacă așa zic învățații, cine-s io să-i contrazic? Clipa aia de-o aștept cu garanția fericirii: marele pot câștigat la loto, patru copii, vacanța în Patagonia, propria cofetărie, cincizeci de kile, poate vor sosi la mine taman când îs în cimitir or nici atunci.
Mozaicul Bucuriei se vrea o paradă a Acum-urilor adunate-n lună, diluate de trecerea clipei, dar biruitoare în lupta cu episoadele cele negre or grele. Defilarea va avea loc pe fiecare cinci al lunii. Să ne fim Bucurie, dară!
*
Pentru cea de a treia filă a Jurnalului de pandemie (mai 2020) sunt puține cele de ținut în mintea arhivei. O aterizat copilul după fix două luni de absență. Și pe când mă gândeam că iote, dom'le, ce-i priește să nu mai facă naveta săptămânal între mamă-sa și tată-su am descoperit că altu-i secretul. Fu cu Mama Buni în toate clipele și grozav i s-au mai umplut toate bateriile emoționale.
Nu doar că o sosit un băiețel mai înalt, 1.69 metri (are 10 ani), dar cel puțin față de mine este mult mai puțin introvertit. Firește, există și reversul medaliei. Nonstop se aude amu: Maria, pot să-ți zic ceva? Eu nu mi-am schimbat pomelnicul, fără întrerupere la mine lista morților cuprinde: Cine a intrat încălțat în casă? Cine a atins geamurile cu degetele? Cine a murdărit peretele? Cine...? Chiar nu știu este răspunsul invariabil al vinovatului cu păcate.
Și, da, să nu uităm: școala online înseamnă teme de dimineața până seara. De aia nu mai am acces decât târziu, când îs adormită, la propriul laptop. Cele mai crâncene, m-am întors la teme, sunt cele de la sport. Deh, copil făr de pic de talent, la școală sportivă. Când aud cât de mult îl îngrozesc exercițiile îmi amintesc de toții ani mei de școală, poate excepție fac cei gimnaziali pe care i-am uitat, ani în care orele de sport au fost coșmarul cu mult înaintea chimiei, filosofiei, istoriei și ce m-o mai fi bântuit în nopțile și zilele alea. Când le-o terminat pe la patru, iară raportez despre teme, o fost atât de fericit de parcă se rezolvaseră singure în 5 minute și nu cu multă trudă în 7 ceasuri. Astăzi le-am terminat repede!
Nu doar că o sosit un băiețel mai înalt, 1.69 metri (are 10 ani), dar cel puțin față de mine este mult mai puțin introvertit. Firește, există și reversul medaliei. Nonstop se aude amu: Maria, pot să-ți zic ceva? Eu nu mi-am schimbat pomelnicul, fără întrerupere la mine lista morților cuprinde: Cine a intrat încălțat în casă? Cine a atins geamurile cu degetele? Cine a murdărit peretele? Cine...? Chiar nu știu este răspunsul invariabil al vinovatului cu păcate.
Și, da, să nu uităm: școala online înseamnă teme de dimineața până seara. De aia nu mai am acces decât târziu, când îs adormită, la propriul laptop. Cele mai crâncene, m-am întors la teme, sunt cele de la sport. Deh, copil făr de pic de talent, la școală sportivă. Când aud cât de mult îl îngrozesc exercițiile îmi amintesc de toții ani mei de școală, poate excepție fac cei gimnaziali pe care i-am uitat, ani în care orele de sport au fost coșmarul cu mult înaintea chimiei, filosofiei, istoriei și ce m-o mai fi bântuit în nopțile și zilele alea. Când le-o terminat pe la patru, iară raportez despre teme, o fost atât de fericit de parcă se rezolvaseră singure în 5 minute și nu cu multă trudă în 7 ceasuri. Astăzi le-am terminat repede!
**
Sunt primii oameni de care m-am lipit în orășelul cel nou. Îmi amintesc de doamna și domnul B. (ACI una dintre filele dedicate). Au trecut prin mari necazuri, dar au rămas cu zâmbetul pe buze și lumină pe chip. N-au avut niciun criteriu privind starea de sănătate, sexul, etnia copiilor. În jumătatea de an care o trecut de la prima veste pân la înfăptuirea ei credința că povestea lor va fi minunată nu m-o părăsit un gram. Or să vă aleagă cei mai potriviți, nu ăi mai buni, nu ăi mai răi, ci ai voștri. Sunt sigură de asta mai mult decât de orice!
Ș-or sosit puștoaicele. Sunt surori, cea blondă are 5 ani, cea brună are 7 și când le-am văzut prima dată, micuțe bine, am crezut că au 3 și 4 ani, făr de pic de rudenie între ele.
În capul meu pruncii abandonați în brațele statului sunt toți de teapa celor din apartamentele sociale din blocul maică-mii. De la un capăt la altul sunt abuzatori, abuzați, violenți în limbaj și comportamente. Cam astea-mi erau așteptările: vor veni două copile sălbăticite de supraviețuirea într-un mediu nepropice minunilor.
La prima întâlnire când am auzit Te rog frumos și Mulțumesc am leșinat de uimire. Erau în noua lor familie de câteva ore, după un drum cu mașina de vreo 400 de kilometri începuți în noapte târziu. Cunoșteau toate animalele, locurile, călăreau biciclete și trotinete cu firescul cunoașterii lor din veșnicie. Ne-au îmbrățișat, ne-au dansat și erau în sfârșit parte integrată a unui întreg și mai plin de senin și de zâmbete.
La prima vizită în casa noastră, momentul festiv al celor 95 de ani (ACI am destăinuit), în cele dintâi momente ale contactului cu 7 prunci nou-nouți și de două ori mai mulți adulți cea mare, dar tot foarte mică, m-o lăsat cu gura căscată când mi-o zis că am 3 pisoi și 3 câini. De-n urmă cu 35 de ani, ca și azi, aș fi aterizat într-un loc atât de necunoscut, cu mulți oameni, nici n-aș fi știut cum mă cheamă, dară să fiu în stare de inventare rapide și corecte.
Și copiii și necopiii suntem îndrăgostiți de ele. Există o singură excepție, absolut nesemnificativă, chiar de-i răutate pură. Deși asta mi-o fost credința deplină, că totul va fi bine, încă mă aștept în orice moment ca aparențele să fie infirmate și ceva grav să se ascundă sub ele. Nu se ivește nimic, dă Doamne!
Mă emoționează teribil povestea aceasta. Și mi-i atât de ciudă că n-o pot desena la nivelul emoțiilor pe care mi le naște. La primele două întâlniri am plâns continuu. În cea dintâi noapte au adormit cu toate hainele scoase din bagaje și împrăștiate care pe unde. Până s-au trezit fetele, a doua zi dimineață, prietena mea a avut vreme să le ordoneze în dulapuri. De haine zic. La trezire primul gând le fu în cor: ne duci înapoi, ne-ai strâns iară în bagaje lucrurile? Povestea lor până în momentul ajungerii aici este foarte tristă și de aceea continua mea uimire are la bază bucuria lor prezentă. Din ce sunt construite, de unde atâta înțelepciune pentru a îmbrățișa prezentul cu atât de palide umbre ale trecutului cel greu?!
- Maria, te iubesc!
Urca în mașină, avea două baloane colorate, pe care le prețuia ca pe cea mai dragă jucărie din lume, lângă ea blondina a eliberat un timid Și eu.
Maria n-o avut replică, căci așa se petrec toate minunile, făr de cuvinte, doar cu simțiri și lacrimi de fericire.
În visele tuturora din doi oameni mici cresc doi oameni mari și abia așteptăm să-i întâlnim și să adeverim că miracolul s-o-nfăptuit.
________
Ș-or sosit puștoaicele. Sunt surori, cea blondă are 5 ani, cea brună are 7 și când le-am văzut prima dată, micuțe bine, am crezut că au 3 și 4 ani, făr de pic de rudenie între ele.
În capul meu pruncii abandonați în brațele statului sunt toți de teapa celor din apartamentele sociale din blocul maică-mii. De la un capăt la altul sunt abuzatori, abuzați, violenți în limbaj și comportamente. Cam astea-mi erau așteptările: vor veni două copile sălbăticite de supraviețuirea într-un mediu nepropice minunilor.
La prima întâlnire când am auzit Te rog frumos și Mulțumesc am leșinat de uimire. Erau în noua lor familie de câteva ore, după un drum cu mașina de vreo 400 de kilometri începuți în noapte târziu. Cunoșteau toate animalele, locurile, călăreau biciclete și trotinete cu firescul cunoașterii lor din veșnicie. Ne-au îmbrățișat, ne-au dansat și erau în sfârșit parte integrată a unui întreg și mai plin de senin și de zâmbete.
La prima vizită în casa noastră, momentul festiv al celor 95 de ani (ACI am destăinuit), în cele dintâi momente ale contactului cu 7 prunci nou-nouți și de două ori mai mulți adulți cea mare, dar tot foarte mică, m-o lăsat cu gura căscată când mi-o zis că am 3 pisoi și 3 câini. De-n urmă cu 35 de ani, ca și azi, aș fi aterizat într-un loc atât de necunoscut, cu mulți oameni, nici n-aș fi știut cum mă cheamă, dară să fiu în stare de inventare rapide și corecte.
Și copiii și necopiii suntem îndrăgostiți de ele. Există o singură excepție, absolut nesemnificativă, chiar de-i răutate pură. Deși asta mi-o fost credința deplină, că totul va fi bine, încă mă aștept în orice moment ca aparențele să fie infirmate și ceva grav să se ascundă sub ele. Nu se ivește nimic, dă Doamne!
Mă emoționează teribil povestea aceasta. Și mi-i atât de ciudă că n-o pot desena la nivelul emoțiilor pe care mi le naște. La primele două întâlniri am plâns continuu. În cea dintâi noapte au adormit cu toate hainele scoase din bagaje și împrăștiate care pe unde. Până s-au trezit fetele, a doua zi dimineață, prietena mea a avut vreme să le ordoneze în dulapuri. De haine zic. La trezire primul gând le fu în cor: ne duci înapoi, ne-ai strâns iară în bagaje lucrurile? Povestea lor până în momentul ajungerii aici este foarte tristă și de aceea continua mea uimire are la bază bucuria lor prezentă. Din ce sunt construite, de unde atâta înțelepciune pentru a îmbrățișa prezentul cu atât de palide umbre ale trecutului cel greu?!
- Maria, te iubesc!
Urca în mașină, avea două baloane colorate, pe care le prețuia ca pe cea mai dragă jucărie din lume, lângă ea blondina a eliberat un timid Și eu.
Maria n-o avut replică, căci așa se petrec toate minunile, făr de cuvinte, doar cu simțiri și lacrimi de fericire.
În visele tuturora din doi oameni mici cresc doi oameni mari și abia așteptăm să-i întâlnim și să adeverim că miracolul s-o-nfăptuit.
________
În arhivă:
- Mozaicul Bucuriei #27 cu trimiteri la episoadele perioadei 2017 - 2019.
- Mozaicul Bucuriei #28
- Mozaicul Bucuriei #29
- Mozaicul Bucuriei #30
- Mozaicul Bucuriei #31
- Mozaicul Bucuriei #32
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu