joi, 22 februarie 2024

CE NU AM SCRIS ÎN CĂRȚILE MELE. MEMORII

De ce astă carte

Ultimul volum ascultat în noiembrie trecut mi-a dăruit un autor despre care habar n-aveam și care mi-a atras atenția din primele clipe. Din păcate pentru următoarele două lecturi frankliene am urcat Memoriile pe un piedestal ce se va dovedi imposibil de egalat. 

În biblioteca audio la care am abonament sunt foarte puține opțiunile în limba română la categoria Biografii.Memorii. Norocul meu, altfel cine știe când aș mai fi întâlnit un Om atât de fascinant.  


***** Cu da și sens înainte prin viața ca o artă

Mai mult decât cele două manuale  la care am ajuns până acum semnate de Viktor Frankl, Omul în căutarea sensului vieții și Spune da vieții. Orice s-ar întâmpla, mă inspiră Ce nu am scris în cărțile mele. Mă gândesc la ea ca la o carte icoană, în sensul de venerație și făr de  pic de sacru în imaginea pe care mi-am format-o. O carte lumină ș-un scriitor autentic. Că a fost scrisă la 90 de ani, cu doi ani înainte de a pieri,  mă uluiește. A dictat-o în casa în care a trăit de la întoarcerea din lagăre, într-o cameră numită Sala de travaliu. 

Când îmi ies în cale astfel de Oameni cu Vieți incredibile, mă amăgesc că umanitatea nu-i sortită prea curând ruinării finale.

Mama evlavioasă și blândă este născută la Praga. Tata provine din Moravia de Sud și este opusul mamei cu viziunile sale spartane, stoice și perfecționiste. Viktor se naște la Viena, în ziua-n care a murit Beethoven, 26 martie, nu și anul firește.  Motiv pentru un coleg să-l necăjească cu: O nenorocire nu vine niciodată singură.  La maturitate află, făr să înțeleagă de ce, că în copilărie a fost o pacoste răzgâiată. Trăsăturile atât de antagonice moștenite de la ambii părinți vor genera tensiuni în caracterul lui Viktor: raționalitate extremă și emoționalitate profundă. 

De la trei ani a știut că va fi medic militar. La patru ani presupunea cum se fac medicamentele și era interesat de cercetare.  Din adolescență  a pledat pentru valoarea sensului vieții. Când profesorul de chimie afirmă: viața nu este altceva decât un proces de ardere, Viktor de 13 ani: 

Am sărit în picioare și i-am spus: Domnule profesor, dacă viața nu este altceva decât un proces de ardere, atunci care mai este sensul ei?!

Alpinist până la 80 de ani, iubitor de cafea și cravate, interesat de jocul de ruletă, cu prime lecții de zbor însușite la 67 de ani, a compus muzică și a jucat teatru, eficient hipnotizator, a corespondat cu Freud în toți anii de liceu, primul articol de psihanaliză i-a fost publicat la 18 ani, Viktor Frankl într-o mie de imagini și mai multe.

Cravatele, de exemplu, înseamnă foarte mult pentru mine. Pot să mă îndrăgostesc de cravate, chiar și platonic, adică le pot admira fiind expuse într-o vitrină, chiar dacă știu că nu-mi aparțin și nici nu-mi vor aparține. 

Este un volum de memorii emoționant. Nu doar pentru că un om trage linie după nouă decenii de viață și publică rezultatele, ci mai ales datorită bucăților de Istorie care i-au fost destin. Cu umor, sinceritate și luciditate rezumă în cuvinte puține etape spectaculoase, uluitoare. Pare un om fericit ajuns la capăt făr de mari regrete, conștient de valoarea durerii, a iertării și mai presus de toate a iubirii de oameni.

S‑ar putea ca fiecare dintre cei care își dezvoltă propriul sistem de psihoterapie să își scrie, în cele din urmă, propria istorie medicală. Trebuie doar să ne punem întrebarea dacă ea este reprezentativă și pentru nevroza colectivă a timpului lor. Deoarece atunci s‑ar justifica să‑ți descrii propria suferință pentru binele celorlalți. Iar boala ta ar putea contribui la imunizarea lor.

Cât de frumoase sunt paginile în care vorbește cu pasiune și efervescență intelectuală despre tânărul neurolog din Viena între cele două războaie, despre diferendele cu Freud și Adler rezolvate cu nașterea logoterapiei, propria abordare psihoterapeutică - premisa fiind că vorba, cuvântul tratează rănile deschise.

Atacurile mele sunt îndreptate în mod subiectiv împotriva cinismului pe care îl datorăm nihiliștilor și nihilismului... Este un ciclu între îndoctrinarea nihilistă și motivația cinică. Iar pentru a rupe acest cerc vicios e nevoie de un singur lucru: demascarea demascatorilor.

Demascarea acelei psihologii abisale unilaterale care se vede și se numește pe sine “psihologie demascatoare”. Sigmund Freud ne-a învățat cât de importantă este demascarea. Dar cred că aceasta trebuie să se oprească undeva, și anume acolo unde „psihologul demascator” se confruntă cu ceva care nu se mai lasă demascat, din simplul motiv că este autentic. Psihologul care însă nu se mai poate opri din demascat nu face decât să-și dezvăluie propria tendință, inconștientă, de a devaloriza autenticul din oameni, ceea ce este uman în ei.

Să mai pomenesc paginile deportării, supraviețuirii în patru lagăre de concentrare, eutanasia aplicată tatălui, moartea primei soții însărcinate și a mamei? Despre manuscrisul Doctorul și sufletul confiscat în lagăr? Despre întoarcerea la Viena? Doctoratele în neurologie și filosofie? A doua iubire?

Recomand a nu rata întâlnirea cu un Om care a schimbat și salvat lumea în care a trăit cum foarte puțini alții reușesc.

Despre steluțe

Mi-am întrebat ciornele cum de Memoriile lui Frankl au pierdut coronița de Cartea lunii noiembrie. Răspunsul fu simplu: Ophanim, dragostea mea cea mai mare. 

Începusem textul prin a căina celelalte două titluri ale lui Frankl la care am avut acces după Memorii.  În decembrie fu Spune da vieții. Orice s-ar întâmpla. Prelegerile susținute de reputatul medic la 9 luni după eliberarea de la Auschwitz, în esență credința sa că  viața are sens până la ultima suflare, în  orice circumstanțe, indiferent cât de mizerabile ar fi acestea, au primit atunci doar 4 steluțe pentru că vezi Doamne nu s-or ridicat la nivelul de excelență al Memoriilor. Despre Omul în căutarea sensului vieții citită în ianuarie încă nu am scris. Poci doar să mărturisesc că volumului considerat unul dintre cele mai valoroase ale epocii și mai influent   tot i-am imputat penalizări. 

Mă bucur că prima întâlnire cu Frankl am avut-o pe Ce nu am scris în cărțile mele.  Toate neajunsurile ce le presupun următoarele intersecții din cauza vârfului foarte înalt atins cu prima lucrare se merită. Încă este o personalitate la care mă gândesc adesea, mă fascinează nu doar forța unei vieți trăite cu misiune, ci mai ales căile urmate cu da în brațe și-n minte pentru a-nmulți talanții. 

Ce bucurie să reascult cele trei ore iară, la distanță de doar trei luni!


  • Ce nu am scris în cărțile mele. Memorii de Viktor Frankl, narator Ștefan Apostol, durata 3h5m.  

 

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele,  de n-aș fi atât de subiectivă:
*        cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;
**     volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;
***     cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;
****  scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;
***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.


Publicat de la
Etichete: , , , , ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)