duminică, 5 februarie 2017

PRIVIND SOARELE ÎN FAȚĂ - IRVIN YALOM




Una dintre cărțile cele mai puternice ale anului trecut, căreia i-am acordat argintul doar pentru că nu vreau să-mi trădez încă marea iubire, Haruki Murakami, fu  Privind soarele în față*.

Îl am pe lista cu musai de citit de foarte mulți ani pe Irvin Yalom. Nu-mi amintesc ce-o zis despre el omul care aducea cartea pe TVR 2, pe când aveam eu televizorașul ce prindea în bucătărie un singur program, dar mi-o rămas puternică dorința de a citi romanele  sale Plânsul lui Nietzche,  Minciuni pe canapea și Soluția Schopenhauer. Întâmplarea a făcut ca-n ziua-n care am primit în dar bani, onomastica or aniversara, nu mai știu, pe lângă Arta simplității  să nu-mi mai vină-n minte nicio carte cu care să mă-ncadrez în buget. În secunda aia am citit la Prințesa urbană despre Privind soarele în față* și am comandat-o imediat. La recomandarea Ioanei l-am adus pe Murakami în viața mea, de atunci aș merge pe mâna ei și de-ar fi un tratat despre păduchi.  Acuș văz că darul acela în bani de la G. s-o soldat cu volumele de pe locul 2 și 3 din clasament, pare-se c-o fost o cheltuială foarte inspirată din parte-mi. 

M-o prins atât de mult povestea,  încât deși m-am dus special la mama să văd finala Vocea României, eu n-am TV, am dat spectacolul pe făr de sonor pentru a termina cartea,  făr a pierde însă să-l urmăresc pe Tudor, preferatul meu, mai mult chiar decât echipa sa.  Și făr de glas e un personaj la fel de spectaculos, ba chiar am bocit la câte emoții transmiteau ochii săi în lacrimi.

Irvin Yalom este psihiatru. Privind soarele în față este un scurt și complet tratat despre moarte inspirat de propria sa întrezărire a capătului de  drum (este o carte profund personală) și prin împărtășirea trăirilor pacienților săi, toate acestea pe o puternică bază filosofică, cu exemple din literatură, film.

În anul care o trecut  cele mai puternice cărți, cele pe care le-aș reciti și azi, sunt cele ale căror teme s-au potrivit mănușă gândurilor mele. Am mai povestit și-n alte ocazii cât de mult mă fascinează moartea. Cele mai frumoase povești, moartea mi le naște. Nici în 2016 n-am izbutit a aduce pe Zambetania Hoțul de cărți, lectură din 2015. Acolo moartea este un personaj fermecător, unul dintre cele mai grozave, nici n-aș ști acuș să zic cu cine se bate în top. În film, sigur cu Moartea jucată de Brad Pitt în Meet Joe Black.

De când îmi amintesc, poate de pe la 6 ani, am câteva vise care mă bântuie constant. Întotdeauna am interpretat asta ca pe un defect de fabricație și mi-am imaginat că de-aș găsi un medic care să mă priceapă, multe dintre strâmbe s-ar îndrepta și dintre rele s-ar lecui.   Volumul lui Irvin Yalom, munca sa în echipă cu pacienții, mi-a oferit garanția că intuiția mea a funcționat corect.

Este o carte extrem de dureroasă, adică eu nu mă tem de moarte, n-am oameni făr de care să nu pot trăi, nu stau noaptea trează din dorința de a economisi clipele din risipa zilelor, ba una dintre activitățile mele preferate este dormitu, chiar dacă ziceam că adesea-mi este bântuit. De-n secunda asta s-ar stinge lumina Vieții aș fi făr de niciun regret. Și tot a durut, tare o durut!
... Fiecare dintre noi gustăm puțin moartea când alunecăm în somn în fiecare noapte sau când ne pierdem cunoștința sub anestezie...
De-aș ședea pe canapeaua domnului Yalom, s-ar dumiri repede de unde mi-i ușurătatea gândului. Din drumurile alea spre cimitir,  de le făceam cu bunică-mea în fiecare iulie, pentru a coafa mormintele festiv și din toate poveștile pe care le sorbeam făr să mă satur (și aici cine a murit, ăstalaltu de ce a murit, p' ăsta-l știi?). Și poate că ea nu avea toate răspunsurile, dar de la literele de pe cruce albă or lemn ros, de la movila de pământ uscat or ba, burienos sau grădiniță cu flori, eu îmi inventam propriile răspunsuri. Niciodată, nici în copilărie, nici în adolescență (când o murit bunică-mea cea cotoroanță), n-am construit lângă ea amintiri mai puternice decât astea. Și mai erau unele pe care le-o diluat necredința anilor ăstora, niște grozăvii. Îi citeam povestiri duhovnicești, și nu știu cum se face, dar toate erau de dincolo de moarte. Deh, despre DD care altă treabă n-avea pe atunci decât să pedepsească oamenii în cazane cu smoală! Foarte interesant cum în anii ăia în care eram burdușită cu biserică, predicile lu' bunică-miu,  Dumnezeu era un monstru care-ți urmărea orice mică abatere pentru a te osândi, iară azi, când îs goală de toate cele, e seninul din oamenii buni.  Acum, năpasta vine din decizii,  a alege stânga or dreapta în toate clipele. Îmi asum c-am cotit-o prost or am șezut în amorțire cât să pierd toate trenurile și nu mai trimit vini în ceruri.

De-ar trebui să folosesc o singură imagine pentru Privind soarele în față, aș zice: scurt manual de întrebuințare a morții.  Aș putea desena ș-o schiță, de m-aș pricepe la a o reproduce cât mai tehnic, exact așa cum am recepționat volumul. 
Soarele și moartea nu pot fi privite fix în față (Francois de la Rochefoucauld - Maxima 26).
Bun, după ce am spovedit toate păcatele pentru a-mi fi clasat dosarul făr de tăgadă, ia să zic și de lucrarea minunată. Aș scrie că-i o culegere de povești despre moarte. Și n-aș exagera.  Exact cum bunica îmi mărturisea la fiecare mormânt cine, cum o murit, așa și doctorul Yalom,  la fiecare pas își demonstrează teoriile cu destinele pacienților săi. Și de astă dată,  nu-i interesant că o murit de boală, bătrânețe, accident, ci-i fascinant cum fiecare pacient se raportează diferit la moarte și apoi este tratat exact în funcție de raportul acela și uneori se vindecă de teama de a muri, căci acesta este boala de fiecare dată.  
... Am în comun teama de moarte cu fiecare ființă umană: este umbra noastră întunecată de care nu  suntem nicicând eliberați...
Poate credeți, ca și mine, că frica de moarte nu este o boală, că doară suferă de ea atâția oameni. Irvin Yalom tratează cazurile celor cărora spaima de moarte le hărțuiește prezentul. Și ca să mă minunez eu și mai mult, îi diagnostichează cu teamă de moarte pe cei la care simptomele par să nu aibă legătură cu moartea. 
... Nu este ușor să trăiești fiecare moment al vieții având conștiința morții. Este ca și cum ai încerca să privești soarele drept în față: nu poți rezista mult. Pentru că nu putem trăi înghețați de frică găsim metode să atenuăm teroarea morții...
Și urmează tema mea preferată, Dumnezeu.
... Anxietatea în fața morții este mama tuturor religiilor, care într-un fel sau altul, încearcă să tempereze angoasa finititudinii noastre. Dumnezeu, așa cum e formulat transcultural, nu numai că alină durerea mortalității prin viziunea unei vieți eterne, dar îndulcește și înfricoșătoarea izolare, oferind o prezență eternă și, de asemenea, pune la dispoziție un model pentru a trăi o viață plină de sens... 
Nu știu cu ce se mănâncă ședințele de terapie la psihiatru, presupun că-s departe de tiparul lui Irvin Yalom, o somitate în domeniu. Distinsul profesor, analistul după cum se autodefinește pune accent pe orice detaliu, își scanează pacienți de la cuvânt, respirație până la vis și senzații. Sigur, capacitățile acestea sunt rezultatul zecilor de ani de experiență.
... Cred cu tărie - ca individ care va muri el însuși într-o zi din viitorul nu foarte îndepărtat și ca psihiatru care a avut ca preocupare anxietatea morții timp de zeci de ani - că înfruntarea morții ne dă ocazia nu să deschidem o cutie otrăvită a Pandorei, ci să revenim la viață într-o manieră mai bogată și mai empatică...
Terapeutul vorbește cu multă căldură, sensibilitate și umor despre pacienții săi. Toate spețele sunt reale și fiecare dintre ele este o lecție. Sunt atât de frumoase că m-am gândit mult pe care dintre ele s-o promovez.  Pân la urmă am ales două.

Prima este a lui Alice, pacienta sa de 30 de ani (nu treizeci de ani consecutivi). Aceasta,  după ce îi moare soțul, decide să vândă casa în care trăiseră 40 de ani și  să renunțe la  tot pentru a se  muta într-un azil. 
... Să se despartă de mobilă a fost o mare pierdere, dar și o ușurare. Bunurile sale erau prețioase, dar încărcate de amintiri. Despărțirea de ele a fost ca și cum ar fi năpârlit; și, eliberată de fantomele și rămășițele trecutului, avea acum o cameră nouă, o piele nouă, un nou început. O viață nouă la optzeci de ani... 
Cea de a doua este a lui James care-și ura munca, nevasta, viața, dar iubea alcoolul.
... Asta ai făcut și cu durerea ta: n-ai vrut s-o asculți și s-o auzi. Iar negarea, băutura, mutatul dintr-un loc în altul - nimic din toate acestea nu mai funcționează. Durerea este acolo, o dai afară pe ușă și ea intră pe fereastră sau, în acest caz, apare într-un vis...   
Am reușit un ghiveci ca întotdeauna, de aia nici nu mă trage inima să povestesc despre cărțile pe care le iubesc. Talmeș-balmeșu ăsta nu redă niciun gram din splendoarea lor.

Pe lângă aproape afecțiunea cu care Yalom își analizează pacienții, ceea ce mi-o mai atras atenția fu delicatețea cu care abordează credințele în care aceștia sunt habotnici, iară el ateu. Chiară James credea cu tărie în OZN-uri, extratereștri:  Am explorat convingerile lui paranormale din mai multe direcții, încercând din răsputeri să nu-mi arat scepticismul extrem, făcându-l defensiv... Mai este un episod amuzant c-un credincios întru Domnu, dar nu-l găsesc amuș. 

Teoria,  pe care marele profesor o împărtășește privind moartea, este aceea că nu-i urmează nimic, exact cum nu ne amintim ce fu înainte să ne naștem așa se va întâmpla cu și după moarte. Aceasta este o imagine atât de limpede pentru puterea și valoarea extraordinară a  prezentului, singurul care ar trebui să conteze. 
... Echilibrul interior rezultă din conștientizarea faptului că nu lucrurile în sine ne deranjează, ci interpretarea pe care le-o dăm... 
Ah, asta m-a nimerit în plin!  Îs de departe talentată în a interpreta strâmb toate lucrurile drepte. Sigur, năcazu nu-i născut din asta, ci din revers. Și cu ochelarii pe nas pot vedea toate strâmbele drepte. 

Iubesc să-ncerc a privi soarele cu ochii mijiți. Merg pe drum și din senin mă năvălește dorința asta. De-s într-un moment făr de multă minte, deschid larg ochii, mă-nfrupt și apoi orbecăi vro juma de ceas or mai bine până mă refac. Mi-a plăcut mult titlul, pentru apucăturile mele este imaginea corectă. De-ar exista drum de-ntoarcere, probabil m-aș porni spre Moarte uneori, exact ca-n clipele solare. Și făr de asigurarea biletului dus-întors, uneori mi se năzare că de s-ar termina călătoria, n-aș pierde mare lucru. Ca la cărțile alea de le știu după 5 pagini că-s făr de poveste, dar tot nu le-nchid în speranța că poate pân la capăt își revin.


* Privind soarele în față - Irvin Yalom, traducere din limba engleză Ștefania Mihalache, editura Vellant 2011, 236 pagini.

______________
Anul acesta am citit:
1. Shining - Stephen King
2. Colorado Kid - Stephen King
3. Misery - Stephen King
4. Supunere - Michel Houellebecq

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu