Cu adevărat pogorâtu-s-a!

-          La ce mai visezi, Maria? mă cercetez  io  pentru poveste zambetană.

-         De câteva zile visez doar cutia misterelor ce se  aciuează printre visele mele cele banale  cu târâtoare spurcate, şoricei nezburători şi câini căsăpiţi. Da, mă bântuie fursecuri ciocolatoase din care lipseşte caşcavalul şi şoricei făr de greutate ce plutesc pe la ferestre. Şi pe bunicu.

Cum am ajuns lângă el pe scară şubredă nu ştiu a scrie. În timp ce-i priveam chipul cel neîmpuţinat de boală şi-mi ostoiam mă doriul, i-am mărturisit:

-          O să scriu o poveste pentru zambetania în care tu ai coborât din ceruri p-o scară mâncată de vremi şi carii.

Ochii cei azurii mi-au zâmbit senini.

-          Am vorbit cu ea doar opt minute şi m-am îndrăgostit!

-          He, he, asta e o poveste în care eu tare cred, bunicule!

-       O să scriu că trupurile coboară uneori din raiuri la sufletele rămase pe pământ. Că de e cu merit, restanţele toate se înfăptuiesc.

-          Lasă scrisul, ajută-mă să cobor, că-s cu grabă!

-         Ha, ha, o trebuit să ajungi la Sfântu Petru să te aud şi io o dată de grabă, în rest la tine şi peste trei minute şi peste o săptămână şi la vară şi la iarna ailalta erau “de-o vrea Dumnezeu”.

Şi când am terminat treptele, Bunul cu toiagul, io cu Bunul, am ajuns în faţa unei ţigănci. Ochioasă, cârlionţată, cu buze împlinite, roşii. Bunicu o înlănţuit-o cu braţele, cârja s-o aşternut cu clinchet pe iarbă, iară io înlăcrimam pe neputinţa de a găsi cuvintele  zambetane pentru aşa regăsire.

Apoi, când am uitat că-i vis,  şi i-am pierdut frâiele,  o venit bărbatu ţigăncii şi tare o durut că nici pentru ceruri nu se face abatere de la păcat.

Apoi, o sunat alarma.

În reverie am  izbutit  a mai şuşui  ”he, he, asta e o poveste în care eu tare cred, bunicule!”