Zambetania: OMULEȚUL DIN PERETE ȘI ALTE POVESTIRI FANTASTICE

Se făcu și octombrie, ș-o să treacă și noiembrie ca azi. Și anii... Brr, plouă! Trebe aprins focul...

De ce astă carte

Îmi amintesc că mi-am notat numele Marian Coman pe lista autorilor de căutat în librărie, dintr-o carte semnată de Stephen King, dar celelalte detalii le-am uitat. Până verific, mă minunez că un nume notat aiurea pe vreun bilețel a ajuns totuși în traista mea cu cărți. Tot timpul strâng nume, de oriunde. Mereu le și rătăcesc.

Astăzi, de exemplu, citind despre Evgheni Vodolazkin, tatăl lui Laur, o apărut un scriitor (e femeie) de care n-am auzit: Ludmila Ulițkaia. Țuști cu ea pe lista pentru Black Friday (cică pe 7 noiembrie e). Acum am notat și Guzel Iahina, c-am tot uitat-o pe la ultimele multe comenzi. Până-n ziua cu lichidat bugetul pentru cărți, multe bilețele se vor fi pierdut. De aceea vorbeam despre minune — la modul în care Omulețul o ajuns în colet. C-am mai și citit-o, multe astre se vor fi aliniat. Că mai și reușesc să scriu despre ea, la șapte luni după lectură, mă depășește uimirea...

M-am dus direct la Îți place mai întunecat și am aflat de acolo că Marian Coman este redactor-șef la Armada, editura care publică romanele lui Stephen King în ultima vreme. Sigur că nu mă apuc să întreb librăria despre angajații unei edituri, întâmplarea a făcut ca pe coperta a doua să aflu funcția și pe a treia să descopăr că e și scriitor. Era o recomandare pentru Ultima carte, nu știu cum de-am ajuns acasă cu Omulețul din perete. S-o fi transformat de la listă pân la laptop...

Încă mi-i mirare — ziceam și la Spulberaticul Ancăi Vieru — cât de mulți oameni publică în România. Și nu mă refer la maculatură, ci dimpotrivă.

**** Niște povești olecuță altfel

Povestirile fantastice nu-s chiar genul meu preferat. Mie-mi plac alea cu picioarele personajelor pe pământ. Dar dacă enumăr acum scriitorii de-i ador, mă contrazic bine: Stephen King, Haruki Murakami. Din păcate, nu știu cum să explic altfel. Povestirile fantastice pe plaiuri mioritice se scurtcircuitează pe undeva.

În Orașul și zidurile sale incerte era de la sine înțeles că bibliotecarul poate trece prin pereți ca prin vată și lesne din orașul real în cel imaginat de iubită-sa. Nu-i nimic în neregulă. De așa zice despre el Haruki Murakami, atunci așa e, făr de îndoială! Când Marian Coman îmi descrie pentru protagonistul său aceeași ispravă, crescut fiind pe coclauri ce-mi amintesc de propria copilărie, cu părinți aidoma alor mei, parcă ceva nu se leagă. Nu-l cred din prejudecată, dinainte de a afla continuări. În decorul familiar, n-are loc fantasticul, nu încape, nu-i logic. Și nu-i drept, deloc nu e!

Până dimineață, e zece seara, poate scriu și despre carte totuși...

Am ajuns la fișa de lectură, în sfârșit! Râd cu lacrimi pentru că prima notiță este asta: De unde-l știu pe Marian Coman? A coordonat apariția Chiajnăi?! În ianuarie 2025 nu-mi aminteam, dar în septembrie da. Așa ceva!!

În ciornă am un bilet CFR care dovedește că am citit Omulețul în februarie, pe un drum de 700 de kilometri parcurs în 16 ore. Și-n aste condițiuni eu să crez în întâmplări fantastice?! Ce-i mai de necrezut decât: 2025, România, viteza medie a trenului — 40 km/h.

Bulina de pe prima copertă lămurește: Cu ilustrațiile autorului și un text nou. Este vorba dară despre Ediția a II-a, revizuită, adăugită și ilustrată de autor. Titlul complet ar fi: Omulețul din perete și alte 12 povestiri fantastice.

Pe mine m-o cam derutat fantastice ăsta. Întâi, pentru că mă aștept la lucruri pe care nici cu mintea nu le gândesc. De-ar fi să mă refer (iară) doar la Haruki Murakami: pisicile vorbitoare, lumea cu două luni (parcă una verde și alta albă), umbra omului ca identitate și personalitate de sine stătătoare, fântânile ca portaluri către alte dimensiuni ale realului, ploaia cu pești. Boris Vian era mai nimerit pentru ce vreau să scriu, dar nu mă mai sucesc.

La astea mă așteptam și o vreme am fost dezamăgită c-am primit texte domestice și potolite.

...sunt cele mai bune povestiri pe care le-am scris în ultimii douăzeci de ani. E o carte care a trecut prin două edituri și care adună texte din primele mele volume de povestiri, dar și texte mai noi. O carte cu o ilustrație superbă ce se întinde pe cele două coperte, lucrare realizată de Sebastian Luca special pentru Omulețul din perete. (...) Prin urmare, am curaj să spun că Omulețul din perete este volumul care adună cele mai bune povestiri ale mele, citite, recitite, premiate, periate și redactate în ultimii 20 de ani de oameni pe care-i prețuiesc.

Volumul este împărțit în trei cărți, un prolog (Unde. Să. Mă. Întorc.) și un epilog (Omulețul din perete). Cărțile nu au titluri. Cartea întâi adună patru povestiri, identic și Cartea a doua. Cartea a treia cuprinde trei texte.

În primul calup, cele patru povestiri au ca personaje puștii unui cartier și trauma pe care o reprezintă mutarea într-o altă zonă — chiar de este în aceeași localitate. Întregul volum mi-o readus amintiri pe care habar n-aveam că le mai posed. Prima dintre ele fu despre apartamentul mare, cu patru camere, în care am ajuns pe la șase ani. Plecasem de la unul cu două camere, la trei străzi distanță, într-un orășel de altfel foarte mic. Da, știu, orășel mic, mi-s deșteaptă, dar chiar așa era. Parcă am ajuns într-o altă lume: urâtă, străină.

Puștiul temător din Ușa de la baie, mi-o reactivat imaginea bucăților crăpate de faianță albă din bucătărie. Sora mea stătea cu fața la ele, eu în colțul dinspre chiuvetă, cu lateralul. Venele alea mă derutau întotdeauna când mâncam. După 40 de ani încă sunt fascinată de drumurile fisurate pe care le prezintă ca o hartă orice pătrățel ceramic or chiar farfurie.

Nici nu mai pomenesc de trauma născută de moartea unui prieten, mutarea dincolo, dară. Ca-ntotdeauna, când scriu despre o carte, scriu despre mine. Da-mi amintesc atât de bine înmormântarea lui Mihai. Or trecut patru decenii. S-a înecat la scăldat. Era coleg de clasă cu soră-mea, nici nu cred că ne-am jucat vreodată împreună: el stătea la gară, noi dincolo de parc. Astăzi, distanța dintre ele o parcurg în 100 de secunde; atunci, pentru mine, zona gării era pe un alt continent. Nu doar pentru că avea discotecă și multe magazine — noi n-aveam decât remi pe țolicul din fața blocului.

Mă-ntorc la Mihai, dacă tot l-am pomenit, pentru că o văd pe sora lui, deja era medic sau studentă la medicină, prăbușită în brațele părinților. N-aș ști să aproximez câți oameni erau la înmormântare, dar întreg spațiul era ticsit; câtă frunză, câtă iarbă nu-i deloc o exagerare. Degete nu doar că l-o-nviat pe Mihai, ci mi-o reamintit și de un coșmar care o durat toată copilăria (real o fi fost o vară, două; în capul meu o rămas ca veșnicia). Coșmarul că fratele meu va muri dacă eu nu împiedic un camion să-mi intre în minte. Și-ntotdeauna trebuia să stau cu ochii închiși. Îs multe de zis, dar nu-i deloc cadrul potrivit. Azi aș crede, după atâtea vise descifrate de Irving Yalom: sora mai mare care-și apără fratele bebeluș de furia unui tată alcoolic și violent.

Schimbaseră ai mei șase becuri și chemaseră o duzină de electricieni, dar buda noastră se încăpățâna să rămână cufundată în beznă, iar lumânările pe care le foloseam pentru a desluși măcar capacul veceului mai mult mă speriau și mă aruncau în întuneric.

Fragmentul acesta m-o purtat în una dintre puținele ierni (singura?!) în care am ajuns la nașa mea de botez, Maria Moldoveanu. Locuia la casă, în Tecuci. În iarna aia m-am plimbat singura dată (sigur!) cu sania trasă de cai. Peste amintirea aceea s-or fi așternut multele lecturi rusești ș-or fi transformat-o în ceea ce n-o fost. Dar eu am bine în minte felinarele orașului, fulgii de zăpadă ce-i vedeam alunecând în lumina lor, cojocul în care eram înfășată, nămeții înalți de zăpadă murdară de pe marginea drumului, ruda zăpăcită (și extrem de frumoasă, Delmeza) care cânta Sanie cu zurgălăi și Ioane, Ioane... Asta afară, că-n casă tabloul era altul. Stingeam lumina, ne puneam cearceafuri în cap (eram vreo patru, cinci prunci) și c-o lumânare aprinsă priveam înspăimântați mult timp oglinda, în care se reflecta o icoană mare cu Isus. Amintirea mea continuă cu detalii diavolești, dar nu-i vreme pentru ele...

Tot în prima parte l-am cunoscut și pe Sevăn, unul dintre personajele mele favorite din toate timpurile. Din fericire, nu i-a fost rezervată o singură partitură în culegere. Și pentru că doar prin copilărie, dar pe drumuri ce le credeam de mult închise, am colindat cu povestirile acestea și Sevăn are corespondent în realitatea mea. Cum să-l cred că-i doar personaj de carte, adică să-i înțeleg confuzia, când e exact golanul, băiatul rău pe care l-am adorat în anii ăia, pentru că dintotdeauna am știut că are vindecare.

Nu-l mai pomenesc pe doctorul Yalom, căci ar trebui să deschid și dosarul de mama tuturor răniților și tot necazul iscat de oricât de rău, ceva bun tot are... E mai ușor să crezi că răul are o justificare sau o parte bună decât să accepți că ai fost rănit de cineva fundamental ticălos. Și mai e credința că, dacă ești suficient de bun, de atent, de iubitor, îl poți repara pe celălalt. Bine că, pân la bătrânețe, te dumirești că nu te poți modela decât pe tine și pe ce simți tu — făr de pretenția că poți influența cu o miime cine este celălalt.

În calupul doi apare Cala — era să scriu sufletul pereche al lui Sevăn, dar nu-i adevărat decât în sensul de un alt personaj puternic construit. Memorabilă! Povestirile-s mai încurcate, pentru că protagoniștii-s mai bibiliți până-n străfunduri. În capul meu, îs o pereche de aur, de nivelul copiilor de aruncat ai lui Ryū Murakami: Hashi și Kiku. Cala și Sevăn nu-s atât de demenți, totuși sunt născuți și crescuți în România pitorească, dar dacă acolo mi-o fugit gândul, asta am scris; sfânta treime: destin, traumă și supraviețuire.

O chema Cala și era albă. Alde ta-su spuneau că-i fata lor. Că au făcut-o pe malul unui lac cu lapte în loc de apă, că a nins în vara când s-a născut și că un cal alb cu un corn în frunte i-a urmărit tot timpul până muierii i-a venit sorocul.[..] Spuneau că-i fermecată, că vorbește cu păsările, că face stelele să cadă, dar că nu vorbește cu oamenii.

Cartea a treia: copilărie, copilării, inocență, ticăloșie, vise și visuri, vieți.

Am mai trecut o singură dată pe strada aia. Când am revenit cu treabă, în oraș, acum câțiva an. Negrul de fum nu s-a șters de pe pereții blocului. Totuși, cumva, pe sub el îmi pot zări chipul. Se mai văd câteva aripi colorate și conturul unui borcan de sticlă în interiorul căruia este pictat un fluture alb-crem cu câteva pete negre pe fiecare aripă. O albiliță...

Am sărit Prologul și Epilogul pentru că mi-am terminat cuvintele. Pentru mine fură, amândouă, chei pentru descifrat conținutul dintre ele — dară multe mi-or fi scăpat, nefiind deloc interesată și focalizată pe fantastic.

De regulă, nu-mi plac nici textele scurte. Am nevoie de întindere pentru a înțelege personajele și destinul lor. Cum însă Marian Coman și-o purtat aceiași eroi prin mai multe povestiri, parcă filmul nu fu chiar scurt metraj — avui vreme să mă dezmeticesc bine înainte de finaluri. Când zic film nu mă refer la ilustrații, fu lesne să mă teleportez în mediile despre care e vorba, sunt și anii mei, și viețile mele pe acolo. Dar, sigur, am privit cu mare interes desenele, așteptând să-mi transmită mesaje pe care cuvintele n-or reușit. Cartea chiar ar fi fost mai săracă făr de ele...

N-am pomenit nimic despre elementele de horror și asocierea cu Stephen King (promise pe ultima copertă), pentru că la mine n-or ajuns. Deși la povestirea Alo, mi-am notat că m-o dus olecuță spre Mobilul lui Kinguleț. Nu mi-s un cititor speriecios, nici prea sensibil. Pur și simplu am citit o carte — pe alocuri splendidă, prin alte părți doar poetică, pe ici, pe colo stagnantă. Nu în sus, nu în jos. Nici despre elementele fantastice nu am amintit — e musai să fie descoperite de fiecare cititor în parte, făr de filtre intermediare. Dioptriile mele n-or prea funcționat pentru ele.

Cala m-a luat de mână. M-a luat de mână și am simțit că zbor. Că plutesc, așa cum plutea ea. Că ceva din frumusețea ei, ceva din cevaul ei pătrunde în mine, că timpul se dă înapoi și sentimentele pe care nu le mai încercasem din copilărie îmi furau acum mintea. O bucurie pe care nu mi-o puteam explica mă lua pe sus și mă amețea. Mă tulbura.

Am găsit o mărturisire a scriitorului despre faptul că personajele, odată ajunse la cititor, nu-i mai aparțin. Că fiecare dintre ele este receptat diferit, personalizat și că-i o mare uimire să le afle. Acuș nu știu de asta o fi vrut exact a zice, asta am priceput. Să afli schimbările la față ale unor oameni care dintâi or existat doar în mintea ta și apoi în câteva rânduri scrise negru pe alb, tre să fie fascinant. Ca să mă-ntorc la titlul cărții: este fantastic de fantastic ce se întâmplă cu o carte după ce este publicată. Ai tinde să crezi că-i moartă. Toată viața ce i-ai dăruit-o s-a gătat, de vreme ce te-ai oprit, ca scriitor, să-i mai insufli. Și când colo, ea mai are milioane de vieți — în mințile celor câțiva cititori. Câțiva, raportat la milioane, nu ca și cantitate infimă.

M-am prea lungit, așa că ce mai contează: citind cuvintele — Aveam șaptesprezece ani și, când l-am văzut pe Kurt Loder vorbind la MTV despre decesul lui Cobain, am simțit că mă usuc — am retrăit ziua aia din aprilie 1994. Eu aveam 16 ani, când am bocit cu sughițuri, cum probabil n-o voi mai face-o nici de-ar muri tata. Doamne, ce de idoli aveam în tinerețe! Eram fanatică. La 20 de ani, încă eram în transă, puteam s-o ascult și pe nevastă-sa, Cortney Love, doar ca să nu pierd legăturile.

O altă povestire, Testamentul de ciocolată, m-o purtat pe două fire: am de la B., or fi vreo nouă ani de atunci, un caiet mare, studențesc, ale cărui pagini miros a ciocolată. Am început atunci a scrie pe el dimensiunile ferestrelor din casa cea nouă, pentru draperii, dar apoi l-am închis în birou, ca pe un obiect prețios. Când deschid ușa, miroase a lumânări albastre de la Pepco, dar de-mi bag nasul în caiet, e ciocolată de aia bună, belgiană, de lapte.

Cel de al doilea fir se referă la o apucătură, pe care am avut-o în toți cei patru ani de liceu. Făceam naveta cu trenul și aveam mult timp de pierdut până începeau orele — undeva pe la două ceasuri. Îmi fixam un om din tren sau din gară și mă țineam după el. Dacă ceva mă împiedica să continui urmărirea, alegeam un altul și tot așa. Mi-am amintit anul trecut de obiceiul acesta și l-am reluat pentru vreo juma de oră, în Bacău. Prima persoană a intrat într-o clinică stomatologică, iar cea de-a doua a urcat într-un autobuz. Dintotdeauna m-am ținut doar după cei care mergeau pe jos.

...o luam la sănătoasa. Mă urcam în autobuze, în microbuze, tramvaie ori trenuri. Și mergeam. O stație, două, coboram - pac!, altul, înapoi. Foarte mișto! Când alții își pierdeau vremea în fața blocului ori în fața televizorului, eu băteam orașul și împrejurimile.

Pare că-s un personaj al Omulețului din perete, or poate doar neam cu unul dintre ele... Am visat, de foarte multe ori, ca și personajul lui Marian Coman, să mă urc într-un tren oarecare, să cobor, să schimb făr de destinație finală... Gândindu-mă adesea, acum nu mai știu de doar am năzuit or chiar s-o și înfăptuit.

Despre steluțe

Hârtiuța pe care am mâzgălit gânduri în timp ce citeam volumul se încheie cu: Patru steluțe și propunere pentru coronița de Cartea lunii februarie. Din păcate eu am propus-o, eu am picat-o de pe podium. Acolo se află o carte despre care încă nu am scris, dar pe care am devorat-o tot în cele 16 ore dedicate mărețului CFR. Zic doar că este semnată de Irvin Yalom, o altă mare iubire literară de-a mea. A scris-o împreună cu fiul său, la vârsta de 90+ (nu-mi amintesc acum exact, poate 92).

Mi-a plăcut mult prima întâlnire cu scriitura lui Marian Coman. Mai dau un ultim copy/paste de pe fișa de lectură: Stil – 5*; Ritm – 3*; Personaje – 4*; Final – 4*; Emoții – 4*. Căci, da, azi am scris despre întâlnirea cu un mare scriitor, întâi de toate. Că este și un bun povestitor, asta-i bonus deja.

Omulețul din perete și alte povestiri fantastice de Marian Coman, cu ilustrații de Marian Coman, editura Nemira, 2023, 255 pagini.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturile abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Celelalte 430 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2025 este AICI.

______________________

În 2025 am mai scris despre:

miercuri, 1 octombrie 2025

OMULEȚUL DIN PERETE ȘI ALTE POVESTIRI FANTASTICE

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu