Zambetania: TOKYO DECADENCE * RYŪ MURAKAMI

L-am ales intenționat din teancul nepovestitelor după Haruki Murakami pe Ryū Murakami. Aș glumi, dar n-ar fi râsul meu — din cele mai mari dragosti, cele mai mari dezamăgiri. Ambii.

De ce astă carte

Astăzi, acum, nu există un autor pe care să-l iubesc mai mult. Cred.

36 de lei o costat cartea în mai, după ce am folosit un cupon de reducere de 20% găsit aiurea pe net. Îl întreb pe Google ce voucher are pentru librăria mea, întotdeauna are, uneori sunt și valabile.

Am scos la pozat turnul nedefilatelor (volumele citite între 2023 și 2025, despre care încă nu am scris). Poate de-or mai respira și ele, oi reuși să mai lichidez dintre ele.

*** Povestiri marca Ryū Murakami

Când mi-o sosit duzina de volume, printre care și Tokyo Decadence, eram după o lună întreagă făr de pagini citite. Am sărit imediat pe el, imaginându-mi că mă va salva de la abandonul unei activități care îmi aduce atâta bucurie.

De n-aș mâzgăli fișe de lectură, nimic nu mi-aș aminti. Am notat că pe 27 mai, dacă tot eram trează la ora zero, l-am adus pe domnul Ryū în patul meu. N-am scris, dar există un singur motiv pentru insomnie: băusem Pepsi, cel mai probabil. Ca și azi, ca și noaptea asta albă. Pân la urmă s-o fi diluat și efectul otrăvii, căci n-am citit în acea noapte decât prima povestire din culegerea de 15 bucăți. Ceea ce posibil m-o ostenit atât de tare încât la textul cu numărul doi m-am întors după o lună și mai bine.

Prima notiță, pentru primele pagini citite, e datată 27 mai, iar ultima, pentru finalul volumului, are scris 27 iulie 2025. Fix două luni pentru un om pe care l-aș fi devorat pe la începuturile dragostei în două ceasuri. Deh, îmbătrânesc!

Cică pe 27 iulie am terminat trei cărți, câte n-am citit în trei luni anterioare la un loc. Era să mă minunez ce planete s-or fi aliniat, dar eram în vacanță la mama — minune mai mare dară nu există. Făr de legătură cu nimic, ca și până acum, pe 29 iulie bunica împlinea 101 ani. Minunea numărul doi.

Ca să termin de enumerat ce mai descifrez de pe fișe: la pagina 50 încă așteptam cineva să moară, ba chiar aveam propuneri pentru care personaj aș simți durere. După pagina 60 am recunoscut stilul crud al lui Murakami Doi, dar la nivel de junior. Iaca, titlu — De câte ori îți citesc confesiunea, îmi sare în ochi ceva ce nu-nțeleg: de ce n-ai omorât-o pe femeia aia?

La povestirea numărul 5 am scris: cam bună — credeam că-i căsăpește pe toți, dar i-o iertat de data asta. La textul 7 am dat penalizare de o steluță din cauza finalului fericit, deci iară nu fu Ryū cel strașnic. Povestirii numărul 11 i-am lăsat eticheta de poezie. Și deși mi-am notat că restul or fost citite dintr-o suflare, n-am lăsat scris pentru ele altceva decât verdictul: trei steluțe.

Fața lui Yumiko e radioasă, iar ochii îi strălucesc. Cu răsuflarea tăiată, dau din cap că da. Prin dantelă, lebedele arată ca negativele unor siluete, complet nemișcate, dar cu contururi difuze și unduitoare, emanând căldura blândă a vieții. Încep să lunece grațios spre mal, parcă gata să se preschimbe la loc în prințese baletând pe luciul apei.
Ochii lui Yumiko încă strălucesc când aruncăm o privire în dormitor. Două paturi mari, fiecare cu propria cuvertură, sunt lipite într-o unică formă imensă întunecată, de catifea. Cuverturile sunt neatinse. Deschid și dulapul, care e gol. Umerașele care atârnă pe suportul dinăuntru mă fac să mă gândesc iar la cadavre.

După astă dare de seamă a jurnalului personal, să scriu și despre carte olecuță.

Verificam când a publicat Murakami volumul ș-am descoperit că-i de fapt o selecție a celor mai bune povestiri ale sale. Primele patru au fost publicate în 1986, Topaz — numărul 5 — în 1988, încă trei în 1995, patru în ’97, iar ultima — La aeroport — în 2003. 17 ani perioada în care au fost scrise și eu mă minunam că par născute de autori diferiți. Păi, chiar așa fu!

AI zice că-s selectate chiar de scriitor din întreaga sa carieră, dar nu-mi pun prea multe baze că-i și corectă informația, după ce mi-o răspuns că Tokyo Decadence cuprinde marele romane ale lui Murakami. Pe ultima copertă interioară scrie că Topaz este un volum de povestiri din 1988 — o fi fost ales chiar textul cu același nume, dracu să-i cheptene...

Obișnuită cu stilul lui Murakami din romane, acolo unde dacă nu pe fiecare rând, la două rânduri se petrece ceva crud, m-am trezit într-un volum de povestiri scris de Alice Munro sub acoperire. Și situația devine cu adevărat interesantă abia acum, dacă piesele au fost alese de autor, atât de diferite de tehnicile care l-au consacrat. Ce-o fi vrut să transmită? Mi-s sătul să vă aud: visceral în sus, decadent în jos, întunecat la stânga, psihotic la dreapta. Ia luați de aici altceva, deștepților!

Nu tu urlete, ba chiar șoapte. Nici sânge pe toți pereții, ba chiar poezie a frumosului. Niciunul nu-i descreierat, ba de-a dreptul plicticoși. Îmblânzirea lui Ryū Murakami, încă dinainte să devină părintele apocalipsei. Că tot m-o dus cu gândul la Munro, exagerând firește — n-au nici în clin, nici în mânecă — domesticirea lui Ryū. Tot tortură-i și asta: tu te aștepți să-ți explodeze-n ochi o inimă sfărâmată, dar doar se întredeschide o fereastră ș-o perdea dansează. Asta nu anulează că pân acolo ți-or tremurat chiloții.

Ș-apoi decadența aia de le adună pe toate încă din titlu e picătură cu picătură, clipă de clipă, în ani — nu o catastrofă de piere omenirea în trei secunde.

Deci așa arată Murakami diluat. Ar trebui reevaluat. Temele sunt aceleași, lumina cade diferit pe scenă. Sfârșiturile sunt tot cenușii, Japonia (omenirea) e tot supusă distrugerii. Relațiile se destramă, pe mute, făr de scandal. Oamenii se pierd, chiar de nu dispar. Visele nu se împlinesc, dar nici nu mor. Iubirea doar se cere, nu se oferă. Nimeni nu se salvează. Nimeni nu este salvat.

Am exagerat mult în tot ceea ce am scris mofturos, pentru că-l știam bine pe Ryū Murakami și m-am simțit păcălită. De parcă numele său ar fi fost doar pe copertă, iar interiorul volumului (mai ales prima jumătate) aparține altui autor. Ceea ce mi se pare extrem de interesant, dar doar ca experiment.

Dar, ca mai de fiecare dată, propriul text mă domolește, mă netezește cum frumos zice bunică-mea. Dacă avem prostituate, criminali, bolnavi mintal, droguri, sex, inimi frânte — tre să avem și Ryū. Într-o doză împuținată, dar orișicât.

Mă doare inima când mă gândesc că la ultima lectură îl asociam cu Marina Abramović și Han Kang. Ce decădere, Alice Munro! O ticăloasă — dar nu în literatură.

Mă refer desigur (AI n-o priceput) la faptul că deși a aflat că soțul său este abuzatorul sexual al fiicei sale, nu doar că a păstrat secretul, ci a și rămas alături de el, protejându-l. Andrea, fiica, avea 9 ani în 1976. Tatăl vitreg 50. Abuzurile au încetat când copila a ajuns la adolescență. În 1992, Munro aflase adevărul. În 2005 a fost procesul, cu verdict de vinovăție pentru abuzator.

Am simțit că încep să înțeleg ce înseamnă fericirea. Nu înseamnă să dai pe gât zece, douăzeci de băuturi energizante pe zi și să gonești pe autostradă ore în șir, să-i înmânezi fluturașul de salariu nevestei fără măcar să fi deschis plicul și-apoi să forțezi familia să te respecte. Fericirea se bazează pe secrete și minciuni. Odată ce am devenit gay, am avut senzația că înțeleg în sfârșit toate lucrurile pe care mi le spusese nevastă-mea.

Despre steluțe

Ultima carte citită de la acest Murakami, Copii de aruncat, m-o năucit. Tot ce-am nimerit de la el m-o lăsat făr de inimă plină, dar după Copii multă vreme am vorbit singură. În aste condiții, pân la cer îmi erau așteptările pentru Tokyo Decadence.

Nu s-o ridicat la nivelul lecturilor anterioare, dar are meritul de a-mi fi redeschis pofta pentru citit. Am tot renunțat la ea pe parcursul a vreo două luni, timp în care am gătat alte cărți, care m-or ținut mai lipită ș-or căpătat mai multe steluțe.

Ș-apoi, era musai s-o mai dea și-n bară domnul Ryū. Prea era dumnezoi în traistele mele cu cărți. Niciodată n-am luat în calcul c-ar putea scrie cu moderație, făr de extremismul său de-l ador. Să trăiți, am luat la cunoștință!

Tokyo Decadence de Ryū Murakami, traducere din limba japoneză de Roman Pașca, editura Polirom, 2024, 264 de pagini.

✔ Nu există o etichetă care să arhiveze corect volumele lui Ryū Murakami despre care am scris până acum. Una parțial corectă este ACEASTA.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Celelalte 430 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2025 este AICI.

______________________

În 2025 am mai scris despre:

luni, 22 septembrie 2025

TOKYO DECADENCE * RYŪ MURAKAMI

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu