luni, 7 septembrie 2020

MOZAICUL BUCURIEI #34


  • Lipsesc nemotivat episoadele din iunie și iulie ale colecției. Mă strădui să le completez.   

Cărțile zic să-l trăim pe  Acum, momentul prezent, cu  Bucurie. Trece repede și dus  rămâne pe  vecie.  Dacă așa  spun învățații, cine-s io  să-i contrazic?  Clipa  aia  de-o  aștept  cu  garanția  fericirii:  marele pot câștigat la loto,  patru  copii, vacanța  în  Patagonia,  propria cofetărie,  cincizeci  de  kile,  poate  vor sosi  la mine taman când îs în cimitir or nici atunci.

Mozaicul Bucuriei se vrea o paradă a Acum-urilor adunate-n lună, diluate de trecerea clipei, dar biruitoare în lupta cu episoadele cele negre or grele. Defilarea va avea loc pe fiecare cinci al lunii. Să ne fim Bucurie, dară!


*
O STRĂINĂ ÎNTR-UN SAT BĂTRÂN



Greu mă dau dusă pe undeva. Să insist eu să plecăm de acasă e tot atât de posibil ca ghicirea numerelor câștigătoare la Loto de treișpe ori în aceeași viață. Și, totuși, există astfel de întâmplări. Măcar una. Asta:

Există oameni solari de care mă lipesc instantaneu  și iremediabil. Nu-i nevoie de timp pentru cunoaștere, de întreținut relația, pur și simplu se formează o chimie de sine stătătoare. Lângă ei sunt acasă. 

Anul trecut în august am ajuns pentru prima dată într-un ținut de poveste.  Faptul că gazda gătește delicios nu face parte din poveste. M-o atras energia casei bătrânești, a oamenilor aflați în trecere, a urcușului pe toate drumurile și-n toate curțile.  Abia am așteptat să se facă anul și să revină în satul natal cei dragi plecați peste mări și zări. Pe la începutul verii fu limpede că întâlnirea e imposibilă. Nu-i trist că n-au mai ajuns, ci că un părinte o fost îngropat făr de ei. În aste condiții noi, am insistat la B. cu cerul și pământul să ajungem la praznicul celor 40 de zile. B. n-are nevoie de rugăminți, răspunsul e da la orice hai, nu-l interesează direcția și durata.  Dar taman în ziua aia s-o stricat mașina ș-o plouat continuu. Plecați de acasă cu o întârziere de vreo șase ore, am mai prins suficiente accidente pe drum cât să ne mai întârzie cu alte trei ceasuri. Atât am stăruit că-i musai să mergem împotriva piedicilor,  de mă și vedeam cu gâtu rupt pentru a împlini nefastul ce mă chema de zor. 

Nu-mi aminteam fizic locul unde reveneam. În afară de poiata în care am mâncat cea mai bună fiertură la ceaun din viața mea, între dealuri și munți nu departe. Nu mai știam nici de WC-ul e în curte. Pe drum am aflat că omul nu-i ajuns și eram pregătiți să deschidem singuri  și să ne găzduim.  

În fața porții mari din lemn, unde orbecăiam căutând cheia,  mi-am reamintit fiecare detaliu de dincolo de ea. Podul înalt în care sigur sunt încă ascunse comori din lemn cu urme de făină.  Beciul adânc cu aceleași gropi și hambare de acu 100 de ani. Zidul gros de la iatac. Baia cu mașină de spălat și cabină de duș. Bătrânul ce doar c-o vară-n urmă râdea de se prăpădea când B. îl anunțase că l-am luat în primire și nu va mai scăpa ușor de mine. 

Una dintre doamnele vizitei trecute ne-o întâmpinat de parcă eram fiii risipitori întorși acasă. Ceea ce drept să zic și simțeam. Mi-am amintit că avea o cățelușă pe care o chema ceva cu D. Acum avea doar un puiuț canin, Dona Doi. Bucătăria imaculată, perdeaua verde vie, curtea mare, toate erau cum le-am lăsat. Și mai ales zâmbetele și lumina erau acolo, peste drum de casa noastră

Mi-am luat produsele pentru pachetele de a doua zi de parcă doar asta făcusem în viață. L-am legat pe fiecare cu fundiță, erau puține la număr și timpul meu liber nelimitat. Mă învârteam în bucătăria din care plecase bunicu. Era atât de schimbată, pare-se că cea știută dispăruse împreună cu el. Nici măcar chiuveta n-o lăsase. L-am pus pe B. să pândească și m-am apucat de spălat aragazul și faianța. Deh, eram acasă!

Ziua praznicului o început cu atâtea tradiții ridicole încât nu m-am putut abține și le-am zis că sper să moară odată cu toate babele din sat și obiceiurile acestea păgâne. Vezi, Doamne, o trebuit reluat un descântec de vreo juma de ceas pentru că nimeni nu observase că legasem cu fundiță toate pachetele și rugăciunea lor, din cauza legăturii, nu mai ajungea la produsele din interior. Nu, zău?! Să-mi strice tot aranjamentul, auzi...  Existau două vergele, fiecare dintre ele avea la un capăt o bancnotă de 1 leu, care apărau masa de spiritele rele. Le-am transmis că dracii nu se vând pe un leu, dar nu m-or crezut.

Masa praznicală s-o ținut într-o curte vecină, cea a bunicului nu era potrivită pentru toți cei 50 de oameni. Motiv pentru care vreo câteva neamuri s-or revoltat. Că astfel nu-i o pomană care să-și îndeplinească rostul. E musai să ne-ngrămădim dincolo. N-or fost suficient de supărați cât șă și nu mănânce însă...

În capătul mesei, ăl al preotului, am așezat trei trandafiri din curtea bătrânului. Tare i-o mai iubit. Când o moașă m-o muștruluit că nu-s cu soț, i-am zis că ăia-s toți din grădină, deși văzuse și ea, ca și mine, cel puțin două duzini colorate.

Fu o pomană de post. Dar ori mortului nu-i fu foame, ori cei de la catering și-au propus să ne-ndoape. Ori s-au rugat toți porcii din cătun pentru masa lor pe o lună întreagă. Sigur e că s-o mâncat foarte puțin din ceea ce o fost foarte mult. Să văz de mai știu meniul: ciorbă cu varză de Bruxelles (gustoasă), salată de varză (foarte dulce) cu fasole bătură (și asta avea ceapa dulce, dar pofta fu prea mare pentru mofturi) și chifteluțe de legume (necomestibile, probabil cu soia),  sărmăluțe (nici prea-prea, nici foarte-foarte),  pește, nu-mi mai amintesc cu ce garnitură (nu mai fu loc nici măcar să le gust),  colivă, colac (astea le-am luat acasă ș-am mâncat cu B. o săptămână din ele), cozonac (bunuț). Serios, cine stabilește un astfel de meniu cât de flămânzi îi consideră pe pomanagii?! 

Toată lumea știa cu certitudine că nu există COVID. Le-am dat dreptate. Drum mai prost ca ăla spre satul lor noi n-am găsit în ultimii 2.000 de kilometri parcurși. Pe unde dracu să ajungă Coviduț. Pe când îmi tremurau chiloții că nu respectăm distanța socială, am pupat toate babele. Deși fiecare dintre ele știa cu certitudine că nu există niciun virus s-au ferit toate de îmbrățișare. Dar le-am învins! Se tot întrebau cine-s. Nici de era tata îngropat nu munceam cu atât de mult drag. Mi-au zis Străina și eu am fost de acord. 

După ce am așezat la locul lor ultimul pahar spălat și ultima pâine rămasă, am plecat. 

- Nu te-am văzut niciodată să te integrezi atât de ușor. Chiar ești fericită aici... își mărturisește B. uimirea ultimelor două zile.

- M-am simțit grozav. Călina m-o rugat să ne mutăm aici cât încă toți cei dragi nouă sunt în putere și nu peste douăzeci de ani cum i-am promis eu...

- Da, sună bine... rostește visător, exact când citesc pe indicator Sat Bătrân. În dreptul lui, peste numai o săptămână, aveam să-mi rog cei doi E. prieteni să-l rețină bine, că-i aproape de Măgica, tărâmul de poveste. 

Există oameni solari de care mă lipesc instantaneu  și iremediabil. Nu-i nevoie de timp pentru cunoaștere, de întreținut relația, pur și simplu se formează o chimie de sine stătătoare. Lângă ei sunt acasă. 


---------------------
În arhiva colecției:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu