marți, 28 februarie 2023

MOZAICUL BUCURIEI #53


O trecut abia prima lună din an și iară nu mai izbutesc proiectele speciale. În ultimul ceas să cuprind măcar partea de ianuarie a Mozaicului.

Cărțile zic să-l trăim pe  Acum, momentul prezent, cu  Bucurie. Trece repede și dus  rămâne pe  vecie.  Dacă așa  spun învățații, cine-s io  să-i contrazic?  Clipa  aia  de-o  aștept  cu  garanția  fericirii:  marele pot câștigat la Loto,  patru  copii, vacanța  în  Patagonia,  propria cofetărie,  cincizeci  de  kile,  poate  va sosi  la mine taman când îs în cimitir or nici atunci.
Mozaicul Bucuriei se vrea o paradă a Acum-urilor adunate-n lună, diluate de trecerea clipei, dar biruitoare în lupta cu episoadele cele negre or grele. Defilarea va avea loc pe fiecare cinci al lunii. 
Să ne fim Bucurie, dară!








Uneori îl întreb pe Google ce film rulează la cinematograful din sătucul orășelul nostru. Acolo unde biletele nu se pot achita cu cardul, ci doar floricele. Există un număr de telefon la care se fac rezervări pentru locuri, da' spectatori mulți nu se prea adună. În primele zile ale anului, Atotștiutorul m-o trimis la Omul lui Dumnezeu. Pe care nu l-am ales datorită notei mari, ci pentru c-am zărit pe diagonală numele Sfântului Nectarie. 

M-o chemat, am simțit aievea, dar abia peste o lună jumate, adică-n aste zile, am înțeles legăturile.  Dintâi MihaMică o mers în Grecia la Sfântul Nectarie să-l roage de bebe. Bebe o rugat, bebe o primit. Apoi MihaMare l-o năzuit p-un om, care să fie al ei până-n veci, nu doar scurtături. O folosit pentru rugă textul de i l-o dat internetul. Pe care rugăciune după aceea mi-o pasat-o mie. Am executat-o cu disperarea femeii singure la 30 de ani. A fost o emoție atât de puternică clipa aceea încât m-o speriat.  Ce dracu' fac aici, Doamne?! Asta-mi mai trebe, să primesc ca de fiecare dată ce-mi doresc și să se demonstreze că habar n-am ce vreau pe lume. Nu-mi mai amintesc care era ritualul, de câte ori trebuia citită rugăciunea. Eu m-am oprit după prima dată. Apucasem a azvârli în Univers: Vreu și io un bărbat după sufletul meu, care să mă merite!  În săptămâna aia o apărut B.. După 7 ani n-o dispărut. Poate că rugile noastre împlinite ar conta or ba la dosarul Sfântului Nectarie. În viețile noastre  cu certitudine sunt miracole. 

Spre surprinderea mea, filmul o avut foarte mulți spectatori. Posibil chiar 20. Pentru comparație, la ultima peliculă despre care sper să povestesc curând, am fost singurul privitor din sală. 

Pelicula a fost filmată în Grecia, în diferite locații esențiale pentru viața Sfântului Nectarie.  Or fi fost cadrele originale, cu siguranță a fost actorul, de la un capăt la altul am simțit autenticitate.  De-aș fi bocit pe canapeaua de acasă, făr de teama de-a deranja de-a stânga ș-a dreapta cu sughițuri și suspine, aș fi pariat că-i un documentar și-n toate imaginile e Sfântul Cel Adevărat, despre a cărui viață știam nimic. 

Drama filmată făr de culoare m-o rupt. Nu binele m-o răvășit, deși atinge niște culmi în film/viață, ci Răul. Chiar de niciun om din lume nu se transformă în sfânt datorită unor întâmplări line, cu panseluțe și norișori roz, am fost năucă multă vreme după ce ecranul o rămas negru. 

O fost curat. Făr de propagandă. Făr de  azvârlit cu lături în Ăilalții. N-o căutat a smulge bocete din toate secvențele, deși eu am lăcrimat și emoțiile cele mici. 

O fost greu. Nu-i ușor oricum de privit în ochi Răul, când însă i se răspunde cu Bine, truda e și mai aspră. 

O fost. Ș-o rămas.


____________ 

Toate celelalte scrieri din arhivă pentru Mozaicul Bucuriei sunt (în sfârșit!) indexate AICI

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu