Zambetania: MOZAICUL BUCURIEI #2 OCTOMBRIE

Cărțile zic să-l trăim pe Acum, momentul prezent, cu Bucurie. Trece repede și dus rămâne pe veșnicie. Dacă așa zic învățații, cine-s io să-i contrazic?! Clipa aia de-o aștept cu garanția fericirii: marele pot câștigat la loto, patru copii, vacanța în Patagonia, propria cofetărie, cincizeci de kile, poate vor sosi la mine taman când îs în cimitir or nici atunci.
Prin colecțiile File de șomaj și Despre lucrurile simple mă strădui să-mi păstrez intacte câteva dintre emoțiile cele puternice. Nu întotdeauna am disponibilitatea de a le așterne-n cuvinte și atunci pier sub asaltul momentelor de le urmează.
Seria Mozaicul Bucuriei se vrea o paradă a Acum-urilor adunate-n lună, diluate de trecerea clipei, dar biruitoare în lupta cu episoadele cele negre or grele. Defilarea va avea loc pe fiecare cinci al lunii. Să ne fim Bucurie, dară!

CUFĂRUL FERECAT

- Ți-am zis ce-o făcut Maria?! Prietene, să nu recunosc camera noastră, când m-am întors după trei zile. Serios, am crezut că-i altă casă. E foarte frumos acum!

Nu e frumos, dar e curat. În toate săptămânile astea crâncene cu var, spălat covoare, scos mobile, vopsea și răzăluit ferestre din zori pân la apus au fost câteva momente de mare inspirație.

În magazia de lemne am găsit, pe sub cauciucuri, tone de praf și butoaie pentru murături, o ladă gălbuie. Distrusesem dulapul din bucătărie încercând să-i spăl sertarele. Lemnul s-o umflat și n-o mai intrat în locașurile originale. Cu ăst risc în minte am băit totuși lada fermecată. Am lăcuit interiorul din care tot curgea rumeguș și am vopsit în nuanțe de albastru exteriorul. Intenția dintâi a fost să depozitez o parte dintre obiectele cu care copilul nu se mai joacă, dar nici nu le dăruie. Când am văzut-o gata, m-am răzgândit. Era mai potrivită pentru depozitat zecile mele de napronașe, ca ladă a mea de zestre dară. Când toate operațiunile au fost încheiate ș-o trebuit să fac mutarea, m-o pălit un miros greu de vechi, umed, pe care lacul nu l-o anulat. Astfel DD mi-o liniștit mustrările de conștiință: aoleu, am zis că-i a copilului. Va zace în veci nedeschisă, dar la fel de senină la capătul patului pe care-mi odihnesc cărțile.

- Păi, înseamnă că merită un premiu...
- O, da, de-ar exista o cale să-mi simt iară buricele degetelor și fiecare părticică a trupului ca înainte de epuizanta misiune, ce grozav ar fi!

GEAMANTANUL

- Nu ai nevoie de perdele? Am un geamantan plin și nu le folosesc decât pe astea din ferestre.

Am refuzat oferta Omei, parcă nu-mi erau de trebuință și doar perdele nu mai cărasem cu trenu. Dar m-o bântuit o săptămână cât de dezamăgită o fost de refuz. Oi fi fost cam dură, că la mine nu e NU! m-am trezit într-o dimineață gândind. Atunci am văzut că pe hol ar prinde bine unele care să nu măture podelele, pe care nici nu le avem pe nicăieri prin casă, de podele zic. Și că mi-ar plăcea ca toate ușile să aibă perdele identice, nu ca acum pe cinci uși, șase modele.

- Are o sută de ani valiza asta! estimează Omu geamantanul greu, plin de praf.

- Nu, nu are! Doar vro șaizeci... răspunde expert bunica.

Am rămas de la Marie Kondo și Magia ordinii cu o sensibilitate privind viața obiectelor. O aveam și înainte, în sensul că-mi plăcea să le vorbesc, să le spun cât îmi sunt de folos și cât de frumoase le văd. Dar după ce Kondo o scris despre sugrumarea ciorapilor și tristețea genților abandonate, am căpătat interes pentru salvarea lucrurilor. Așa că una dintre marile Bucurii ale zilelor ăstora este să privesc perdelele cele noi cum flutură când ușile se deschid. Parcă aș fi eliberat din temnițe grele obiecte cu viață în ele.

- Îs bune pentru pescuit! Crede-mă, Maria, din perdelele astea îmi făceam plase pentru pește!

***

CEALALTĂ FEMEIE

- Ce necaz, cum să se îndrăgostească de un alt bărbat?!
- Bunico, dintotdeauna am admirat oamenii care urmează calea inimii. Dar în ăst caz am și o mare Bucurie personală. De ea nu ar fi cotit pe un alt drum, eu și el nu ne-am fi găsit niciodată. Asta abia-i tragedia. Nu crezi?!

SECUNDA DE AUR A LUNII

Nicolae șede pe banca din fața casei. Pe piciorul drept este tolănit Smochiță, motanul gri-crem. Bărbatul îl masează cu degetele mâinii drepte. Subrațul stâng se foiește Veve, fratele gri-alb al lui Smochiță, în căutarea culcușului perfect. În fața sa, Rita, cățelușul nostru de cincizeci de kile, îi tot lovește cu botul palma stângă pentru ca domnul prestator de afecțiune să o drăgăluiască mai cu spor, doar are cu ce.

FAZA LUNII

19 octombrie, ora unșpe. Sunt în tren c-un Murakami în fața ochilor. Gălăgie și de roți și de voci. Îmi sună telefonul. Nu înțeleg tot ce-mi zice doamna D., dar principalul îl pricep bine și zâmbesc: de dimineață mă chinui să-ți compun un mesaj frumos, nu ieșea, dar am izbutit pân la urmă. Și pe messenger m-am străduit să-ți scriu la mulți ani. Te-am sunat să-ți spun că abia apoi mi-am dat seama că nu pe noușpe ăsta e ziua ta.

Nu cred că există o notificare de Facebook, Yahoo or o altă aplicație care să aibă memorate mai bine decât doamna D. datele de naștere ale tuturora. Dovadă că n-o ajuns cu eroarea pân la capăt.
Nu mai povestesc că după câteva zile doamna D. o revenit cu la mulți ani pentru că era moment aniversar de prietenie pe rețeaua albastră.

19 octombrie, ora doușpe. Îl iau pe Theo de la grădiniță. Mă privește cu atenție și-mi dezvăluie știrea cu toată seriozitatea celor 5 ani ai săi.
- Malia, de tlăiam în ecopa de blonz tlebea să ne blonzăm. Dal ce înseamnă ecopa?!
- Epoca este o perioadă din istoria oamenilor. De exemplu, în epoca de piatră, înainte de cea a bronzului, multe dintre uneltele de le foloseau erau din piatră. Înțeleg de la tine că-n epoca următoare deja mergeau la solar. Pare firesc progresul, nu?

EMOȚII

Își pleacă fruntea pentru a primi sărutul drag, matern, de noapte bună. Fiica are 55 de ani, mama 78. E atâta duioșie și tandrețe și bucurie în gestul lor atât de intim încât simt iubirea ca pe o prezență fizică. Am fost copii mici și acum am crescut copii mari îmi zice. Și, pentru prima dată, pot înțelege ce explica DD în trilogie despre existența unui prezent necurmat, făr de trecut, făr de viitor. Timpul nu se desfășoară pe verticală, ci pe orizontală, acum ne naștem, tot acum și murim continuu. Mari, mici îs doar nuanțe.

Vine în fugă, îmi îmbrățișează mijlocul și-și odihnește capul pe șoldul meu. Îmi amintesc că, nu cu multă vreme în urmă, într-o astfel de operațiune, mi-ar fi ajuns doar pân la genunchi. Maria, nu știam că vii, dar am văzut părul lung pe spate și am știut că ești tu. E atât de fericită de revedere și eu atât de surprinsă de frumusețea ei și a clipei că nu-mi găsesc altceva mai bun de făcut decât să plâng de drag și recunoștință.

MULȚUMESC-URILE LUNII

De multă vreme, de ani, caut pentru bunica un capot. Nu-l găsesc pentru că are un metru și patruzeci de kile or capoate pentru copii nu se fabrică. În drumurile mele zilnice, către Poștă, acolo unde mă așteaptă pachetele tatei, trec pe lângă un magazin de stofe. Am o mare slăbiciune pentru astfel de locuri. În primii ani de muncă am avut biroul amenajat într-un magazin de țesături și covoare. Eram fascinată, nu doar pentru că domnul A. era fermecător în raporturile cu ai săi clienți, ci și pentru că puteam vedea în toate zilele zeci de covoare și perdele și draperii făr să le achiziționez pentru a-mi asigura astă fericire. Și intru.

- Aș vrea să văd un capot, cel mai mic. Nu, e prea larg! Dar ăla din fereastră? Dar alălaltu de sus? Oi, ce lungi sunt, pentru bunica înseamnă o trenă de juma de metru. Dar o cămașă de noapte? Ce frumoasă este cea cu verde, totuși e mult prea mare! Una mai ieftină, nu-i? Nu chiar atât de ieftină! Modelul ăsta e prea papagalicesc, ceva mai în două nuanțe nu există? Da, asta e bună, o să tai un sfert din lungime și-i fac un tiv de mână. Mulțumesc!
- Sper ca bunica să o poarte măcar cu aceeași bucurie cu care a fost cumpărată. Vă mai aștept! O zi frumoasă!
- Probabil voi mai veni De mă prezentam cu atâtea pretenții la zece vânzători erați singura care nu mă alunga cu ocări. Deci, mulțumesc!

Nu cred că este o întâmplare faptul că-n tot momentul prezentat mai sus era în magazin și mama femeii, probabil proprietar de magazin. Care mamă venea de la un consult medical și urma să facă piața și pentru doamna vânzătoare. Cu cât calm și afecțiune vorbea cu mama, în timp ce mie aia nu-mi era bună, ailalta nici ea, nu am mai văzut de multă vreme într-o interacțiune.
În loc de epilog: bunica a îmbrăcat-o din prima seară. Nu a fost nevoie de modificări.

(A)NORMALITATE

- Vă rog să încercați a acoperi produsele, a intrat ploaia în punga de chipsuri pe care abia ce am cumpărat-o!
- Mă iertați, doamna, acum o schimb!
Doamna era una dintre cele mai frumoase femei pe care le-am văzut în viața asta. Faptul că nu mănâncă niciodată dulciuri nu are nicio legătură cu frumusețea ei îmi zic când nu mă pot opri la înfulecat a zecea pătrățică de ciocolată. A călătorit lângă mine cinci sute de kilometri. Mama, am să mor de foame, nu am crezut o secundă că-n zece ore de mers cu trenul nu voi avea de unde să cumpăr o apă. Așa că atunci când, la una dintre stații, a urcat un țigan plouat a cumpărat orice făr să aibă de unde alege. Dialogul care m-a uimit, cel cu care am început, a avut loc după ce Frumoasa a mâncat jumătate de pungă, atunci când Vânzătorul ambulant făcea cale întoarsă.

Mă gândeam cum să-ndrăznesc s-o rog pe doamna de la care cumpăr materialul pentru fața de masă să mi-o și coase în câteva ore. Las c-o duc la Timișoara, mi-o dă după o lună și-mi cere mai mult decât costul țesăturii pentru manoperă. Cu astă decizie am intrat. Doamna mi-a zâmbit, cum o face de nouă ani, adică de când îi tot calc eu pragul cu de alde: îmi trebuie o fundă exact ca asta pentru un suport de tort și una exact ca aia să leg un ghiveci de flori și una ca astalalta să cos o gaică la un prosop și una de aia pentru niște poze. În ultimele șase luni am mai ajuns o dată, să-mi coase un dos de saltea pentru câine. Și pentru că pierdeam trenul, doamna a venit cu salteaua la stomatolog, unde mă aflam.

- Nu treceți după-amiază să luați fața de masă? O să iasă și un napronaș fain pentru poze.
- N-am îndrăznit să vă rog, știu cât de mult aveți de lucru, dar doar azi voi fi în zonă.

Când povestește despre barul pe care l-a avut în Tokio, Murakami mărturisește că dar atunci când un client din zece a fost foarte mulțumit afacerea a devenit profitabilă. Ceea ce-mi doresc, DD, și pentru Vânzătorul ambulant și pentru Croitoreasă.

__________________
În arhivă: