miercuri, 19 ianuarie 2011

CARTE: Zilele regăsirii mele

De ceva timp cochetez cu depresia. Din vreme-n vreme verific de-i încă tolănită pe la mine prin unghere, descopăr că-i bine cazată şi o ignor până-mi naşte iară nopţi albe şi mi atârnă de mâneci tristeţe grea. Atunci, cu hotărâre pornesc o sfinţire de alungare a umbrei cu lucruri şi fapte dragi mie. Cu tristeţe am descoperit că tortulitul nu-mi mai naşte bucurii, cititul o rămas cam fărâma de secundă ce-mi întoarce gândul. Nu-i greu de priceput, in aste condiţii, de ce am ales din câteva zeci de cărţi: Zilele regăsirii mele.
De la primul rând ” într-o după-amiază de aprilie, imediat după prânz, soţul meu mă anunţă că intenţiona să mă părăsească” am priceput că nu-i o carte veselă aşa cum îmi doream pentru o dumincă de iarnă la prânz în care printre ochiuri de jaluzele desprinse se furişa soarele. Foarte greu am citit primele pagini, cu pauze mari de respirat în afara ei şi de revenit la poveste. O femeie este părăsită cu doi copii după 15 ani de căsnicie pentru o fătucă. Nimic nou! Pe televizor, în ziare, în jurul meu sunt poveşti mai dramatice decât asta. Dar, modul în care incepe Elena Ferrante disecarea psihologică a Olgăi, femeia abandonată, este sfâşietor! Povestea aceasta, pe alocuri brutală prin vulgaritatea limbajului cu tablouri de lumină palidă, ea femeia care îşi controla toate impulsurile cu o voinţă de fier ”... învăţasem să vorbesc puţin şi întotdeauna numai după ce mă gândeam bine.Mă învăţasem să nu mă grăbesc niciodată, să nu alerg niciodată, nici măcar după autobuz, să prelungesc pe cât posibil timpul de reacţie, ca să pot observa privirile perplexe şi zâmbetele nesigure ale celorlalţi” , toate astea năucesc.Eu m-am regăsit în totalitate în analiza ei făcută cu bisturiul pe creierul si inima despicate simultan. Si m-a durut să constat că durerea abandonului este tangenţial provocată de dispariţia iubirii. Drama constă în lipsa ajutorului casnic, sarcinile nu se mai împart, în faptul că amanta este mult mai tânără, nici pe departe de minusul de tandreţe. Fascinante paginile în care tot răul interior, care o prăbuşeste fizic într-un tărâm abiguu de real şi ficţiune, este generat numai de gândurile pe care şi le induce. Ce frumoasă ar fi lumea asta de ar exista aceeaşi putere a gândului bun comparabilă cu capacitatea de a absorbi răul închipuit! Peste 200 de pagini aceasta este operaţiunea: dezvelirea milimetru cu milimetru a nebuniei, înspământător!
Mi-a plăcut că-n final soluţia salvării a venit tot din interiorul care prăvălise totul în orbecăială! Un şoc a salvat-o identic cum un alt şoc o dezechilibrase spre prăbuşire. Nu mi-o plăcut însă ultima parte aceea cu o nouă relaţie, parcă prea era un transfer de afecţiune dependentă: cineva care să-i poarte de grijă, cineva alături de care să poată creşte copii, cineva care doar cu ceva pagini în urmă era respingător pân’ la Dumnezeu şi mai încolo... E drept că nu putem anticipa întregul unui om doar prin ochiul unui prim sex, fie el şi un sex ratat, cum este cazul lor...
Mi-a plăcut mult cartea aceasta in care am căutat zâmbete şi am cules multe crampe la stomac de încrâncenată ce-o fost pe de-a lungu’, dar mi-a plăcut oglinda în care am privit fără rostul unor vorbe şi fapte grele, zădărnicia unor de ce-uri, urâţenia unui “eu nu meritam asta!” şi bucuria deşteptării într-o privire dintr-un alt unghi, acela al gândului bun!
M-o amuzat teribil să citesc pe net că despre autoare se presupune chiar că ar fi bărbat, păi după atâta cunoaştere milimetrică a psihologiei feminine, bărbatul acesta ori şi-a ratat cariera de femeie, ori experienţa proprie eşuată astfel i-a oferit toate astea, cea ce şi-ntr-un caz şi-n celălat nu e de visat.

luni, 17 ianuarie 2011

Aranjament cu trandafiri şi floricele(1)















Cozonac cu ciocolată şi curmale


Cozonac cu ciocolată şi curmale

Reţeta pentru aluat este aceeaşi cu cea a cozonacului floare cu prune (diferită este doar umplutura) sau cu cea a cozonacului cu zaharină .




Ingredientele(la temperatura camerei) pentru un cozonac:
# pentru aluat– 500 gr făină
– 3 gălbenuşuri
– 2 albuşuri
– 150 gr zahăr+1zahăr vanilat
– 100 gr unt
– 1 lingură ulei
– 200 ml lapte
– esenţă de rom, coaja de lămâie+ portocală
– 25 gr drojdie
– sare

# pentru cremă- 1 ciocolată albă
- 100 gr unt
- 1 lingură cacao
- 1 zahăr vanilat
- 2 albuşuri
- 100 gr vişine
- 100 gr curmale
- scorţişoară


# un gălbenuş de ou cu două linguri de lapte pentru uns cozonacul crud
# o lingură de miere cu două linguri de lapte pentru uns cozonacul copt

Paşi :
1. MAIAUA
– înmoi drojdia in lapte călduţ şi o linguriţă zahăr
– opăresc 1 lingură făină în lapte clocotit şi las la răcit compoziţia
– amestec drojdia diluată cu făina răcită
– presar făină deasupra şi las la crescut



2. ALUATUL
- 3 gălbenuşuri se freacă bine cu sare şi zahărul, se adaugă romul, coaja, uleiul
- 2 albuşuri se bat spumă
- peste maiaua crescută se adaugă făina, gălbenuşurile, albuşurile, laptele călduţ, untul(eu îl pun la topit în laptele cald)
- se frământă bine 15 minute până aluatul se desprinde de pereţii vasului şi nu se mai lipeşte
- se lasă la crescut


3.CREMA
- untul se freacă spumă cu zahărul vanilat şi cacao
- albuşurile se bat spumă
- ciocolata se mărunţeşte pe răzătoarea mică
- vişinele se scurg pe hârtie absorbantă
- curmalelor li se îndepărtează sâmburii
- se omogenizează bine untul cu spuma de albuşuri şi ciocolata



4. ÎMPLETIRE COZONAC
- aluatul crescut se divide în 3 părţi egale
- crema se împarte la 3
- fiecare parte de aluat se întinde foaie, se adaugă crema şi vişine+curmale- evitând capetele, se presară scortişoară, se rulează strâns- pentru ca la final cozonacul să nu aibă goluri între cocă şi cremă
- cele 3 rulouri se împletesc
- se pune cozonacul în tavă
- se lasă la crescut




5.
– se unge cu gălbenuş bătut cu lapte
– se coace până nu se mai prinde de scobitoare aluat crud- 50 de minute la foc mediu în cuptorul meu




6.
– se unge fierbinte cu sirop de miere şi lapte
– se acoperă cu prosop curat păn’ se răceşte




7.Mie-mi place să fac cozonac, de regulă se întâmplă chiar din An în Paşte, după perioade de post, când chiar ostoiesc pofte cu fiecare aromă! De data aceasta, cozonacul cu zaharină pregătit în paralel cu acesta, a crescut mai bine. Ambii au avut defectul de nepufoşi, dovada pentru mine că doar frământatul în maşina de pâine a determinat asta. Peste toate însă, miros de scorţişoară, arome dulci de curmale şi nedulci de vişine, chiar o nebunie

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Prăjitură cu brânză














Desertul acesta a fost o mare surpriză! A pornit de la faptul că aveam brânză de vacă trimisă de la ţară (cu care nu mai ştiam ce să fac) şi a sfârşit cu o prăjitură fină de casă, pe care musai o voi mai
pregăti!








ALUATUL:
• 300 gr făină
• 100 gr unt
• 100 gr zahăr
• 1 ou
• 2 linguri smăntână
• 1 lingură cacao
 • 1 praf copt
Toate acestea se omogenizează într-un aluat pufos.
Se reţine o mână de coca pentru foaia finală, iar restul se întinde cu mâna în tava de copt.
Bucata mai mică se frământă bine cu făină până se întăreşte şi poate fi dată pe răzătoare (sau se pune câteva minute în congelator).
Pregatim vasul pentru copt, la mine un vas yena uns cu unt şi presărat cu gris.









CREMA:
• 500 gr brânză dulce
• 100 gr zahăr
• 4 ouă
• 1 zahăr vanilat
• coajă de lămâie+portocală
• 3 linguri de smântână (sau câtă este nevoie pentru o compoziţie groasă de clătite)

Albuşurile se separă de gălbenuşuri şi se bat spumă cu sare.
Gălbenuşurile se amestecă cu brânza, zahărul, zahărul vanilat, coaja, smântâna, apoi uşor se încorporează spuma de albuşuri.







Brânza se toarnă peste prima foaie, apoi se rade aluatul frământat mai tare şi se coace (eu 60 minute la foc mic, cartea 45 de minute). Atenţie la tava în care coaceţi,  prăjitura îşi dublează volumul!









joi, 13 ianuarie 2011

Piftie cu pleurotus














Tare faină-mi ieşi reţeta asta, meniul meu de Crăciun a fost în final de cateogoria dezastre, dar cozonacul parţial şi piftia 100% au mai salvat aparenţele!

Pentru 1 litru de supă , în final 5 farfurii de piftie, am avut nevoie de :
- un morcov întreg, o ceapă, o rădăcină păstârnac, ţelină pentru supă
- boabe de năut + 5 frunze de pătrunjel pentru decor
- 2 linguri de unt
- 10 bucăţi de pleurotus mai mari
- 3 căţei de usturoi pisaţi +piper
- 2 plicuri gelatină


Am fiert legumele într-un litru de apă, le-am scos(morcovul l-am tăiat felii pentru decor, restul le-am mâncat, era post :)), în supă am fiert ulterior şi boabele de năut cu pleurotusul, la final am adăugat untul.
Am adaugat o parte supă peste usturoiul pisat, pe care ulterior l-am strecurat peste supa răcită, o altă parte peste gelatină (lăsată la înmuiat în 250 ml supă căteva minute, apoi pusă la bain-marie până la topirea completă), adăugată şi ea la supă cu piperul.
Am aşezat morcovul, năutul, pătrunjelul, pleurotusul în farfurii, am turnat uşor puţină supă făr’ să deranjez decorul, am revenit şi am completat cu lichid farfuriile.















S-au închegat suficient de repede la temperatura camerei, apoi le-am lăsat la rece.

Foarte apropiate ca gust de piftiile cu carne, ca aspect identice !

Musai de alăturat cu mămăliguţă caldă !


Amu’ văzui şi eu în poze ce incărcată ţigăneşte fu masa mea de Crăciun, da’ există motivaţia simplă a faptului că de bradu’ fu neîmpodobit, fu nevoie şi pentru globuri de răsfăţ !

marți, 11 ianuarie 2011

FILM Miracol în Alabama


The miracle worker-1962

Din câte îmi amintesc filmul acesta este bazat pe o poveste reală, poate mă înşel, voi verifica.
Copilul de câteva luni al unei familii este surdo-mut ”congestie acută a creierului” este diagnosticul medicului. Dacă primul contact îl avem cu fetiţa în leagăn, cel de al doilea este cu imaginea ei reflectată intr-un glob 7 ani mai târziu. Aceasta este situaţia, niciunul dintre membrii familiei (mama Katie, tatăl Arthur, fratele) nu pot comunica de niciun fel cu ea. Pentru că problemele pe care le creează atât prin crizele bolii cât şi prin neputinţa în sine de a se face înţeleasă se agravează, ultima solutie pentru familie este s-o interneze într-un azil de debili mintali. La insistenţele mamei, se încearcă un ultim tratament acasă. Este angajată o profesoară particulară, ea însăşi prizoniera propriului coşmar al unei copilării intr-un azil şi a morţii premature a unicului frate, ea insăşi parţial recuperată de la orbire.
Aşa incepe o poveste dramatică de salvare a fetiţei, încercări repetate, eşecuri spectaculoase pentru toate eforturile de a pătrunde in globul făr’ de fisură. Văz n-are, auz n’are, prin atingere ar fi o soluţie de comunicare! O poveste atât de frumoasă şi de nedezvăluit despre respingere şi afecţiune, despre răbdare infinită, despre încătuşările dragostei părinteşti, despre puterea lui a vedea nu cu ochii şi a vorbi nu în cuvinte, despre emoţii miraculoase! Copleşitor momentul în care oul pe care fetiţa îl ţine in palmă se sparge şi un pui face eforturi de eliberare. Multe dintre imagini sunt spectaculoase, aproape violent emoţionale.
Musai de văzut! Probabil unul dintre primele 5 filme pe care le-am văzut din toate timpurile, să nu mai spun că am plâns cu sughiţuri, e de la sine înţeles!

vineri, 7 ianuarie 2011

Iadul

De Bobotează, la diferenţă de 13 ani, mi-au murit două bunici. Pentru că-n aste zile se face anul celei din povestea aceasta şi pentru că povestea aceasta am pierdut-o de când am scris-o şi m-o durut şi pentru că astăzi am găsit-o la un prieten drag, in care poveştile mele trăiesc de la începuturi, iată-mă!



Iadul
Jan 7, 2008 7:58 PM

Taxele se plătesc cu reducere de 10% până la sfârşitul lui martie, dar multe persoane, în majoritate pensionari, s-au bulucit de astăzi la cozi de ore. Un batrân a venit din zorii lui patru ca sa fie acolo primul....
Imi imaginez că de-n fracţiuni de secundă coada la poarta iadului ar fi mai mare decât cea de la intrarea în rai (şi nu pentru că in iad se duc mai mulţi ,ci pentru că Sf.Petru e mai leneş la pus viza), deci coadă la intrarea în iad, câţiva rătăciţi la cea a raiului, oamenii ăştia s-ar duce moţ în porţiunea făr’ de verdeaţă,ba chiar ar da din coate şi ar ţipa să se dea mai puţin să ajungă tuturor....
Bunica e oarbă şi are dureri îngrozitoare, în fiecare zi îmi spune că vrea să moară, de parcă io aş fi cea care ar decide asta sau poate bunica e sigură că cerul are o slăbiciune pentru mine(şi are!) şi atunci îmi face o favoare şi mă trece peste rând.... Astăzi, bunica a auzit la radio că în iad se mănâncă cu linguri lungi de lemn şi când se stă în jurul mesei lingura fiind atât de lungă ajunge să-ţi hrănească vecinii de prânz ... i-am răspuns bunicii că sunt surprinsă să aud că-n iad se stă la masă, îmi imaginam că doar se munceşte la cazanele cu smoală, deci să fie fericită şi apoi i-am mai spus că de nu va putea singură (ma îndoiesc!) să roage un vecin să rupă cu piciorul coada lingurii... bunica a râs cu lacrimi, mi-a plăcut gândul ei! Acum mă gândesc (prea târziu e drept) de ce nu i-oi fi zis bunicii să mănânce făr’ de lingură?!
Ce ar face însă batrânul din începutul de poveste? Mi-l imaginez făcând reclamaţie la Şefu: că lingura are coada lungă, că bunica i-a rupt coada, că unul dintre castroane e mai plin, că vecina îl calcă pe picior.... deşi pe programul de audienţe scrie doar în ziua de Paştele Cailor, el îşi notează în fiecare zi plângerile înmulţindu-le cu certitudinea că oricum în ziua de Paştele Cailor va uita să zică şi de faptul că temperatura este prea ridicată.
Imi doresc ca bunica să nu încerce să-l schimbe!

Poza este de aici.

joi, 6 ianuarie 2011

Doamna B.

In aste zile mi-s scadente decizii grele, mult amânate. Luate cam îs: o desparţire ş-un loc de muncă ş-un oraş de locuit.

Privesc bărbatul din faţa mea ”n-am cale de întoarcere”-mi spune. Şi eu îi vorbesc despre iubire şi iară aud că nu există decât în poveşti şi mă forţează să identific în jurul nostru toate relaţiile în care compromisul e baza.
Bărbatul acesta, când l-am întâlnit, în urmă cu 3 ani, respira dorul iubirii prin toţi porii. In toată această perioadă, pentru mine a rămas exemplul real că nu visez cai verzi pe pereţi, că un bărbat se poate prăbuşi în amintiri de iubire arsă dacă destinul oferă calea. Privirea aceea de flăcări şi vise, acum e goală.Dureroasă resemnare! Inspământător, parcă-mi privesc sufletul aşezat în faţă-mi să bem împreună un ceai de vorbe! Acum ştiu, eu am cale de mers înainte, cu riscul să mă trezesc iară golită la următoarea destinaţie!

Privesc femeia ce mi se prăbuşeşte a neputinţă în braţe, “nu se mai poate face nimic”- îmi spune. Şi eu tac făr’ de vorbe pozitive de credinţă idioată. O strâng la piept ca pe un copil drag. Ii mângâi cu atenţie obrajii făr’ de culoare cu teama că se vor face cioburi. E atât de fragilă!
Femeia aceasta, când am întâlnit-o, acum zece ani, era Lady Bucuria. Nu-mi fu dat în viaţa asta să întâlnesc un om mai vesel şi mai pozitiv. Trăia o dramă. Dar, avea alimentarea zâmbetului într-o iubire de poveste. De 30 de ani şi crucea şi lumina. Toate nebuniile din anii aceştia de zbucium i le-am împărtăşit făr’ de teama judecăţii. Si Mamă şi Prietenă sfântă mi-o fost. Toate lacrimile născute de drama unui fiu bolnav incurabil erau uscate cu zâmbete de iubire puternic împărtăşită în suflet pereche.

Acum, drumul crucii e aproape de final, spinos drum şi nedrept final!
Din patul de spital cu cearceafuri alb-ruginite, un fiu neagă sacrificiul anilor mamei sale în urlet de “m-ai adus aici să mă omori, eşti duşmanul meu!”. Aşa este! Ii acopăr urechile cu mâinle şi ea mi se prăbuşeşte în braţe. Aşa este, în urmă cu 30 de ani când toată lumea îl declara fără şanse de supravieţuire, ea a fost cea care a crezut în el, când nu putea merge, ea a fost cea care i-a forţat picioarele să-şi formeze talpa, când nu putea vorbi, ea a fost cea care la dus la toţi medicii lumii, apoi la însoţit zi de zi la o şcoală specială şi l-a recuperat de fiecare dată când n-a mai ştiut să ajungă acasă, ea a învăţat şi injecţiile cu insulină şi licorile pentru rănile bolii ce-i biciuia trupul şi tot ea, rămasă făr’ de puteri dar cu nezdruncinata credinţă a iubirii de mamă, la cărat pe trupul ei împuţinat cu suta lui de kilograme la dializă. Aşa este, dar de ce o cruce care nu-i vine din viaţa asta, tre’be dublată cu durerile răului acesta?!
Din femeia uriaşă pe care n-o puteam cuprinde cu braţele a îmbrăţişare şi la ai cărei umeri nu ajungeam cu fruntea, astăzi abia de-mi ajung la piept tâmple cărunte şi ochi secaţi. Cu riscul să se facă cioburi, strâng cu putere între palme un cap mic şi sărut zdrobind un zâmbet uitat între colţuri căzute. Si-n aste secunde ştiu printre degete cum viaţa se scurge şi că nu se mai poate face nimic.

Si-mi amintesc a uitare că iubirea există şi în genunchi mă prăbuşesc în lacrimi făr’ de credinţa cretină că de dorinţa-i infinită, imposibilul devine cu uşurinţă posibil.


Poza este de aici.

miercuri, 5 ianuarie 2011

E pericoloso sporgersi!

E pericoloso sporgersi!

Privesc cu atenţie bǎrbatul din faţa mea, mi-au îngheţat picioarele, nu amu’, de dimineaţǎ. Ce bine cǎ-i tras trenul la peron, mai e juma’ de orǎ pânǎ va fugi cu viteza...melcului! Scaunele acestea tapiţate albastre şi mǎsuţa care mǎ desparte de bǎrbatul din faţa mea, mi-au alungat din cap c-am urcat într-un tren personal.

Ce mult îmi plac mie drumurile acestea cu trenul şi ce de poveşti îmi nasc!

Zilele trecute am citit ’’Manuscris gǎsit într-un buzunar”, unde eroul povestirii avea jocul cu privirea in geamul metrolului, pe care imi place şi mie sǎ-l prestez în tren, nu la nivelul de performanţǎ din carte, acolo întǎlnirile acestea pornite în joacǎ erau filtrate prin prisme de soartǎ.

Ce de emoţii naşte încrucişarea privirilor în imaginile reflectate într-o fereastrǎ, unde doar bezna e stǎpânitoare !

Da’ amu’ nu-i decât prânzul fǎrǎ beznǎ, deşi fu anunţatǎ olecuţǎ de eclipsǎ pe azi, nu-i vremea de intersectat zâmbete reflectate ca refuzuri de a schimba priviri reale !

Ii zâmbesc ! O sǎ-i spun cât mi-a fost de frig astǎzi - acesta va fi modul meu de a-i arunca mǎnuşa, da’ nu aşa oricum, ci dacǎ nu-mi vorbeşte el primul despre vreme pânǎ va pleca trenul! Şi musai sǎ nu uit: de mǎ va intreba de ce zâmbesc ca nǎroada, sǎ-i spun adevǎrul: am promis cǎ azi voi zâmbi a dor!

Ce greu îmi este, am scris deja jumǎtate de poveste şi n-am reuşit sǎ-i ridic privirile din revistǎ 5 secunde consecutive! Ştiu ce sǎ fac: de se urneşte trenul, din greşealǎ mǎ duc cu pixul acesta pe revista sa captivatoare de priviri, tre’ sǎ zicǎ ceva! Poate-i voi atinge degetele, tot din greşealǎ!, ale mele de gheaţǎ, ale sale musai calde, va fi electrizat! Degetele de la picioare pe cǎldura asta se destind, da’ astea de la mâini îs tare incete! Roşeşte, of, mi-o citit gândurile ce mi-s rânduri!


Porneşte trenu’, s-o dus juma’ de ceas de nevorbe atât de repede, pǎi când l-oi comunica pe domnu’ deja vor trece 100 de km cu viteza gândului !

“Biletul!”
“Imediat!”(în buzunar nu-i, în geantǎ nu-i, în plicu’ sigilat nu, ce-am fǎcut cu el?!)
“Sǎ revin?!”
“Nu domnu’ cǎ-i a’ci!”
... era in buzunar, da’ trebea cǎutat de douǎ ori cu sudori şi palpitaţii...
“Pǎi, e de clasa a doua!”
“Da, domnu’!”
“Pǎi, sunteţi la clasa întâi!”
“D’aia era mǎsuţa asta aşa frumoasǎ?!”

Cât imi caut cǎciula (n-am gǎsit biletul la ordin, darǎ cǎciula?!) privesc a rǎmas bun în faţa mea. Nu vǎd bine?! Un copil! Pǎi, de unde? S-o teleportat?! Tre’ sǎ fi apǎrut când eu lansasem misiunea biletul.

Copilul ridicǎ între palme capul barbatului prizonier al revistei (eu asta n-aş fi fǎcut !) şi din degete îi deseneazǎ vorbe, bǎrbatul îşi mişcǎ buzele a rǎspuns fǎrǎ sonor.

Am gǎsit cǎciula, împachetez povestea, privesc în faţa cu şoaptǎ “Ziua bunǎ!”, nu i s-au mişcat buzele, dar jur în inimǎ mi-a intrat cu zâmbet “Sǎrut mâna!”

Sunt la clasa a doua. Nu mai caut poveşti!
Pentru astǎzi am promis cǎ voi zâmbi a dor.

marți, 4 ianuarie 2011

Ultima postare

De va fi vreme, în zilele ce vin voi scrie povestea Alexandrei.
De nu va fi vreme, vă spun vouă şi-mi urlu mie :
Acum iubeşte !
Acum cere iertare !
Acum trăieşte !
“Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru puţină tandreţe.
Când să facem şi asta – murim”.

Din fericire Alexandra a trăit iubirea cât pentru mai multe vieţi.
Din fericire uneori ştiu că-s femeia cea mai bogată a lumii pentru că pot zâmbi cu inima.

CARTE: Manuscris găsit într-un buzunar…

Incep cu alte povestiri... d’ale mele!

Să cam fie zece ani, lucram cu armata, de când răspunsul ’’cu o carte de Gasset’’ la întrebarea iminentă ’’cu cine ţi-ai petrecut Revelionul?’’ mi-a rămas în suflet. Drept e că atunci mi-am invidiat prietenul pentru petrecerea sa, n-am nicio amintire acum privind partenerul meu din noaptea aceea, dar îmi amintesc cu zâmbet lumina răspunsului de secret împărtăşit mie. Şi tot drept e că astăzi domnul prieten este doctor în filosofie cu o lucrare despre Jose Ortega Y Gasset.

Purtând în gând dorul acesta de o noapte specială cu o carte, anul acesta favorabile împlinirii fiindu-mi toate nefavorabilele din viaţa personală, mi-am ales cu mare grijă cartea de povestiri a lui Cortazar.

Să fie 5 ani, scriam poveşti, de când am primit cartea aceasta. Pentru că mă consideram o mică mare povestitoare şi pentru că aveam cititori care să mă convingă asta, am contactat un editor. Domnul, care nu-mi era prieten ca toţi ceilalţi fani cititori, mi-a spus: “Ai ceva talent, dar eşti complet neşlefuită la scris, citeşte asta şi vei înţelege!”.

N-am înţeles ce-o vrut a spune, dar am primit o carte în care mi-am implinit toate visele de poveste. Mă înclin cu mulţumire, Valer!

Deci, aveam partenerul în cartea aceasta specială, mi-am ales cu mare grijă ţinuta festivă, pijamalele roz cu Happy Face, am început lectura pe la opt seara în sunet jos de pluguşor. Cartea are 400 de pagini scrise mărunt, dar mi-o fost atât de teamă c-o voi termina înainte de miezul nopţii şi voi rămâne singură, încât am început a o citi leneş făr’ de grabă.

După o oră, când s-o urcat cu pluguşorul, eram la pagina 50, la a treia povestire din 28, deci eram bine în grafic! Faptul că n-am avut numerar să plătesc urătorii, dilema să le dau tichete de masă sau să-i chem azi după bani, soluţia de a le da doar dulciuri ale bradului neîmpodobit, mi-au distrus din emoţia poveştilor.


Manuscris găsit într-un buzunar şi alte povestiri – Julio Cortazar – Polirom 2004


Nu-mi fu dat des în viaţă să citesc povestiri, ci mai mult poveşti, dară nu-i ăsta motiv de iubit instant o carte, splendidă carte!
Nici Cortazar n-am mai citit pân’ a’ci, drept e că o vreme am tot căutat şi alte scrieri d’ale sale făr’ de succes insă!

Cartea aceasta atât de simplă după vorbe, după subiecte, este încântătoare!

Are pe copertă imaginea unui chip privit prin zeci de cioburi de oglindă spartă, aşa-i sunt povestirile, 28 de faţete ale aceluiaşi personaj, scriitorul, toate scrise la persoana întâî, cu atât mai veridice. Povestitorul acesta însă are nu doar unghiuri de reflectare diferite, ci şi identităţi distincte cu nume, rude, profesii, domicilii şi vacanţe. Povestirile sunt scurte, in medie 15 pagini, sunt făr’ de legături între ele, iar pentru că sunt construite foarte complex ca şi realităţi obiective, sunt greu de citit făr’ de pauze între ele, eu n-am inima pentru emoţii atât de puternice permanente, am nevoie de spaţiu de detaşare să pot primi implicarea in următoarea poveste.
Cred că-n esenţă este vorba doar despre construcţii cu fundamente reale, pentru ca elementul final să fie acceptat ca şi parte a aceleiaşi realităţi, deşi obiectiv privind povestea, finalul fizic este nereal. Am crezut că pot sintetiza esenţa-n vorbe, nu pot! Mai încerc o dată şi renunţ!
Finalul povestirilor, moartea în fel şi chip cel mai adesea, are elemente pure, grosolane de ficţiune, dar faptul că până acolo ai intrat în contact cu elemente de real absolut banal, transformă finalul suprareal, ficţional în ceva foarte firesc. Vorbeam despre aspectul acesta şi-n filmul ”Dincolo de vise”, faptul că oamenii pot zbura cu puterea gândului, că pot schimba penajul unei păsări, toate sunt in ordinea firească a lumii. Identic în ”Manuscris...” prin talentul lui Cortazar, faptul că o casă este cucerită de stafii sau că un bărbat îşi regăseşte real soţia moartă sau că o logodnică îşi întâmpină la gară bărbatul mort de doi ani, dar niciodată în gândurile ei de femeie recăsătorită sau că un bărbat este ucis asemeni poveştii din cartea pe care o lecturează, un sat cu vânători de şoareci vii, toate sunt parte a unei normalităţi făr’ de semne de-ntrebare.

Subiectele sunt tragice, grele pân’ la durere, apăsătoare, dar povestirile nu sunt aşa, sunt sfredelite cu umor uriaş, adesea ironic, cu pasiuni, emoţii, frumuseţe, duioşie.

Există o poveste halucinantă “Funigei” despre scriitorul fotograf şi un instant oarecare cu o femeie, un baiat ş-un bărbat. Atât: se ia această poză! Faptul că privind-o personajele se mişcă şi ne dezvăluie o poveste despre o femeie prostituată ce corupe un minor sub atenta supraveghere a peştelui este de domeniul evidenţei, ce fotografie nu exprimă o poveste?!

Mie, căreia îmi plac toate cele făr’ de final fericit (filme, cărţi, altfel care-i elementul de real?!), unele dintre povestiri mi-au fost grele, în sensul că mi-aş fi dorit măcar un final fericit.”Te rog, p’ăştia lasă-i în viaţă” m-am trezit gândind spre finalul unora dintre scrieri, or m-o auzit cineva?!

Sunt atât de multe puternic răvăşitoare, imagini şocante sau dimpotrivă a căror frumuseţe taie fizic respiraţia, că n-aş şti a mă opri asupra uneia anume.

Eu am citit cu nesaţ toate paginile în care moartea era finalul, cu speranţa că următoarea poveste va fi despre iubire, am primit cel mult moarte şi iubire! Ce talent uriaş să zugrăveşti poveşti atât de vii în moartea hâdă!

duminică, 2 ianuarie 2011

Semne bune anul are


Cine zicea că 2011 va fi mai greu decât fratele său mai mic?!
Ghicindu-vă in monitor prevăd un an excepţional, nu doar pentru toţi porcii din tara asta, ei au mereu ani buni, ci şi pentru toţi cei făr’ de credinţa lui când o zbura porcu’ .
Să nu spuneţi că nu v-am anunţat din vreme!