De ce astă carte
Cred că de pe blogul Laurei Frunză am aflat despre un autor român care scrie bine despre crime, Dan Antonescu. În bugetul din martie, de 200 de lei alocat pentru cărți, am reușit să cuprind și Crima imperfectă.
Cum cele 200 de pagini păreau puține, am și citit-o imediat, dacă tot fu o lună mai săracă în lecturi (câte șase cărți terminate în ianuarie și februarie și doar patru în martie - de nu mai gat una în puținele zile rămase).
În martie am achiziționat-o, în martie am citit-o, în martie scriu despre ea. Mai rar așa aliniere de planete!
**** Despre o crimă din România
Mi-s mare fan crime, am mai zis. De mulți ani, televizorul îmi merge doar pe Investigation Discovery sau Crime Investigation și nici prin cap nu mi-o trecut că și în România există un locotenent Kenda. Până îmi dau seama cum să scriu blânduț despre Dan Antonescu, să povestesc despre Joe Kenda, vânătorul de criminali.
Locotenentul Joe Kenda a fost detectiv de omucideri în Colorado Springs. E cunoscut pentru cariera sa impresionantă în investigarea crimelor, a lucrat peste 19 ani în Departamentul de Omucideri și a rezolvat aproape toate cele 400 de cazuri pe care le-a investigat, cu o rată de succes remarcabilă de 92%. După retragerea sa din poliție în 1996, Joe Kenda a devenit o figură proeminentă în lumea true crime, fiind gazda emisiunii Homicide Hunter. În cadrul acesteia, povestește cazuri memorabile din cariera sa, oferind o perspectivă fascinantă asupra muncii de detectiv și a naturii umane. Sunt atât de carismatici cei doi Kenda - cel real și actorul care-l interpretează pe Kenda tânăr - de nici nu mai contează cât de spectaculoase sunt poveștile. Cu siguranță, te lipești de ecran pentru umorul negru și analiza profundă a caracterelor umane.
Ș-acum să-l citez pe AI despre Dan Antonescu: fost colonel în rezervă și șef al Serviciului Omoruri din cadrul Poliției Capitalei, cu o carieră impresionantă de 23 de ani în poliție, dintre care 17 ani dedicați investigării cazurilor de omor. Este cunoscut pentru rezolvarea unor cazuri complexe și pentru contribuțiile sale în domeniul criminologiei. Totuși despre contribuțiile astea, nu mă prea luminează AI - eu așteptându-mă la tehnici și metode inovative. În schimb, îmi răspunde că Antonescu a fost implicat în investigarea unor crime notabile, cum ar fi cazul Ioan Luchian Mihalea și cazul criminalului grec Konstantinos Passaris, care au avut un impact major în România (rezolvarea deci a unor cazuri complexe) și că a contribuit la educație și conștientizare criminologică (prin realizarea de emisiuni TV și scrierea de cărți despre cazuri reale și metode de investigare).
Nu puteam rata ocazia de a întreba detalii despre cele două crime. Am aflat astfel că în noiembrie 1993, Ioan Luchian Mihalea a fost ucis în apartamentul său din București de doi indivizi. Motivul crimei a fost jaful, iar Mihalea a fost atacat violent și strangulat. Al doilea caz: în România, grecul a fost condamnat la închisoare pe viață pentru un dublu asasinat comis în 2001 la o casă de schimb valutar din București. Interesant că acestea sunt și cele două cazuri pe care criminalistul le evocă tangențial în carte. Povestește cum criminalii primei victime au fost arestați în a patruzecea zi de la uciderea acesteia, făcând trimitere la explicația biblică a încheierii călătoriei sufletului în a patruzecea zi. Menționarea lui Passaris nu am înțeles-o. Există o legătură între acesta și vinovatul de crima imperfectă, însă nu am reușit să o identific - iar autorul nu a mai revenit cu detaliile promise.
După pensionare, Dan Antonescu a continuat să fie activ în domeniu, scriind cărți și realizând emisiuni TV precum Anchetele comisarului Antonescu. De asemenea, a fost implicat în comentarii și analize legate de cazuri celebre din România. Este apreciat pentru experiența sa vastă și pentru modul în care a abordat cazurile dificile. Pân mă dumirește YouTube despre ce emisiune este vorba, să scriu despre carte.
Interesant cum gândul mi-a fugit spre Joe Kenda, deși am fost extrem de dezamăgită de prima jumătate a cărții. Parcă fură prea multe glumițe, prea mult Stand-Up pentru gusturile și așteptările mele. Prefer stilul direct, aproape abrupt al lui Kenda, care folosește inteligența emoțională pentru a înțelege motivațiile criminalilor, în timp ce Antonescu se concentrează pe detalii și metodologie, aspecte care nu-s atât de interesante pentru mine.
Dar nici măcar bărbată-miu nu înțelege asta. Mă tot bate la cap cât de mult mi-ar plăcea să lucrez în criminologie, deși răspunsul meu este același mereu: mă interesează doar povestea! E ca și cum aș spune cât de mult iubesc tiramisu, iar el m-ar trimite pe câmpul unde se cultivă grâul pentru făina pișcoturilor, la muncitorii care mulg vacile pentru laptele din care se obține mascarpone și pe dealurile columbiene unde cresc arborii de cafea. Nu mă interesează aceste începuturi, nici de-s altele, nici de-s foarte interesante; atenția mea este integral pe lingurița cu pișcot însiropat și cremă aerată. Așa și la crime: mă interesează doar povestea - nu caut inspirație pentru a hăcui oameni și nu tânjesc să rezolv eu vreun caz de crimă neelucidat. Dumnezeule mare, ce comparație - lângă crimă, tiramisu!
Mai ajung să scriu despre carte azi, totuși? Am tot amânat ș-am bătut câmpii, în speranța că mă limpezesc și nu scap prea mult năduf.
În București, în octombrie 1998, la Piața Victoriei, s-a găsit jumătatea inferioară a unui corp de femeie într-un sac de rafie aruncat pe un șantier. Din echipa care primește cazul face parte și Dan Antonescu. Nu-i chiar corectă exprimarea mea - deși are un șef (nea Marin), Dan Antonescu este creierul, nu-i pe acolo de umplutură. După o săptămână, apare și jumătatea lipsă, lângă fabrica Miraj. Mai sunt niște detalii legate de decapitare și carbid, dar poate că nu toată lumea este interesată, ca mine, de întreaga poveste, oricât ar fi ea de oribilă.
Victima este o studentă de 20 de ani, venită la București din Teleorman în urmă cu patru ani. Era în anul II la o Facultate particulară de Limbi și Literaturi străine. Cunoștea limbile engleză, franceză și greacă, iar prin anunțuri la ziar își mai găsea ocazional de lucru, oferind meditații sau lucrând ca translator.
Nu știu cum să formulez că nu este un caz spectaculos. Singurul copil al unor oameni buni a fost ucis într-un mod teribil. Eu, cu pisoiul negru în brațe și farfuria de prăjituri lângă mine, bat din picior că, dom’le, n-a fost captivant. Slăbuț, mnea!
Posibilii suspecți sunt puțini și expediați în scurt pe câteva rânduri. Relativ repede, pe la jumătatea volumului, se identifică adevăratul criminal și ce mai rămâne neștiut pân la capăt?
Uneori, B. mă întreabă cine mai o rămas prin Americi, dacă eu văd atâtea crime de la ei zilnic. I-aș răspunde că, în România, câteva sute de cazuri de crimă a rezolvat doar Dan Antonescu - așa scrie-n prefață, așa zic și eu.
N-am înțeles de ce, din Cuvântul-înainte al Dianei Scarlat, a trebuit să aflu că va exista o justiție divină într-o poveste tristă cu final oarecum fericit. Ca și când n-aș mai fi putut duce atâta mister și era musai să fie diluat cu informații încă de pe coperta interioară. Chiar cred că olecuță de atenție la câteva detalii, ce par a fi fost neglijate, ar fi oferit cărții un nivel mai înalt. Nu mă mai lungesc, pentru a nu dezvălui dintre puținele surprize, dar asta cu justiția divină și finalul fericit e așa o bazaconie... 100 de ani de pușcărie e justiție divină!
Mai am câteva notițe pe fișa de lectură, toate-s pozitive.
Am înțeles că gluma reprezintă nivelul zero al reacției omului din spatele anchetatorului. Este modul său de a face față situațiilor limită, antrenând acest mecanism pentru a-și proteja echilibrul emoțional. Deși nu am rezonat cu acest stil până la final, îi înțeleg funcționalitatea.
... umorul, gluma, bășcălia, ironia formează un scut împotriva șocului pe care, vrei, nu vrei, îl resimți când vezi, auzi, miroși sau doar vorbești despre nenorociri, atrocități de nesuportat pentru alții.
...în lumea asta a nenorocirilor nu poți rămâne cât de cât normal la cap decât glumind. Pentru că, dacă iei moartea prea în serios, este foarte posibil să te ia și ea în serios, dar, dacă o iei în bășcălie, ai toate șansele să te considere neserios sau neinteresant. Și nici nu riști să te țăcănești.
O distincție foarte interesantă între autori de omor și criminali.
Te rog să mă crezi c-am stat de vorbă cu mulți oameni care au comis omoruri. Unii erau doar autori de omor, alții erau criminali. Poate să nu înțelegi diferența. Unii, cei din prima categorie, au dat dovadă de păreri de rău, de regrete și, pur și simplu, voiau să se sinucidă doar gândindu-se la ce-au făcut. Alții, tot din aceeași primă categorie, conștientizau ceea ce au făcut și așteptau sentința instanței. (...)
Numai că tu ești din a doua categorie. Tu ești un criminal. Iar criminalii sunt perverși, mincinoși, prefăcuți, duplicitari, și lista poate continua. Spre deosebire de autorii de omor, așa cum văd eu cele două categorii, criminalii n-au demnitate, au, în schimb, orgolii prostești, sunt trufași, dar dau dovadă de multă tenacitate. Numai că tenacitatea lor se manifestă, din păcate, în susținerea minciunii.
O parte, aș zice importantă a volumului, este dedicată analizei instituției poliției - Serviciul Omoruri - și meseriei de polițist. Pare că anchetatorul s-o cam abținut, dar a reușit totuși să facă o radiografie crudă: prostia, politicianismul, reaua voință, amatorismul. Foarte, foarte interesantă această autopsie din interior, la cald. Mi-a mai atras atenția diferențierea pe care o face între un polițist profesionist și un polițist doar pe fluturașul de salariu.
În ultima parte dedicată cărții, vreau să menționez două aspecte datorită cărora am ajuns la patru steluțe. Părinții fetei (mai ales tatăl cu care ea avea o legătură foarte strânsă) sunt personaje principale. Nu apar doar c-un telefon dat, din când în când, către secție sau nici măcar atât. Durerea lor nu este expediată de polițist la printre altele, ci i se acordă atenție, este minuțios și sfâșietor așezată-n pagină. Cum nici suferința familiei criminalului nu trece neobservată. Niciodată nu există o singură victimă a unui caz de crimă.
Pe canalul de crime chiar era o emisiune, i-am uitat numele și AI nu pricepe ce-l întreb, în care un membru al familiei ucise și un altul al familie ucigașe erau lăsați împreună pentru a-și împărtăși suferința. În paralel, erau mărturisite efectele pe termen lung ale cazului asupra polițistului implicat, bântuit de experiență.
Cea de a doua scenă cu impact, care mi-a plăcut mult și care a fost construită ca un film în sine, se referă la obținerea indiciului esențial în identificarea adevăratului criminal. Abia acolo am râs cu lacrimi și am înțeles mai bine cât de profesionist este Dan Antonescu.
De încheiere, am văzut și filmul. Dintre cele 145 de videoclipuri, am recunoscut imediat cazul din carte datorită titlului, Telefonul morții. Comentatorii de pe YouTube menționează un alt episod, considerat mult mai slab, dedicat aceluiași dosar, dar nu reușesc să-l identific în arhivă.
Sunt câteva neconcordanțe între carte și film, inclusiv numele victimei și data crimei, ceea ce m-a derutat puțin. Ce pentru mine fu esențial în carte - modul în care se ajunge la criminal și reacția tulburătoare a părinților fetei la recunoașterea bijuteriilor - în film lipsește. Nu apare niciun gram din umorul pe care l-am tot imputat scrierii, dar măcar olecuță din el ar fi meritat și telespectatorii să vadă. Mă amuză, în acest context, unul dintre comentarii, pe care îl redau exact cum era scris: sarcasmul și indiferența polițistului mă scoate din sărite. În condițiile în care, timp de 50 de minute, o singură încercare de umor negru are Dan Antonescu și pentru care își cere anticipat scuze: se găsise doar primul sac, iar omul spune - aveam jumătate de trup, deci jumătate de victimă.
Totuși, sunt câteva elemente care mi-au plăcut mult la emisiune, așa că probabil voi reveni pe canal și pentru alte cazuri. Unul dintre specialiști, Șeful Laboratorului de Psihologie Criminalistică - Kiss Csaba, chiar a avut prestanța unui superprofesionist - parcă priveam un agent FBI. Am reținut de la acesta că tranșarea cadavrului în limbaj criminalistic se numește depesare. AI zice că vine din spaniolă unde înseamnă dezosare sau a tăia bucăți.
Montajul este foarte interesant, cu multe detalii frumoase, de film artistic, nu doar de reportaj. Câțiva dintre actori sunt speciali: tatăl, Ileana (victima), Alexandru (criminalul). Cel mai mult m-a atras modul în care a jucat actrița din rolul prietenei de la gazdă - m-am tot uitat pe ecran de nu se menționează că este chiar din viața reală. Ea și elementele de decor m-au rupt. Mâna de lângă cap, ambele din ciment, focalizate în mai multe secvențe, m-a lovit profund într-un fel în care 200 de pagini n-au reușit.
Și nu mai spun cât de prețioase sunt momentele de interviu cu criminalul real și imaginile filmate de poliție sau televiziune în acele zile. M-a frustrat lipsa unei mărturii despre ce s-a întâmplat cu adevărat de s-a ajuns la crimă, deși scenariile oferite de specialiști probabil că sunt foarte aproape de realitate. N-am scris mai nimic despre criminal, pentru a păstra impactul deplin pentru cititori, dar e musai să-l citez din interviu: La momentul respectiv am acționat cum a vrut Cel de Sus. Ce să comentez - abia acum concluzia de justiție divină nu mai pare atât de trasă de păr cum mi se arăta în carte.
Despre steluțe
Oricât aș vrea să mă abat pe cărări pozitive, cărții ăsteia i-a lipsit povestea. Un bărbat a omorât o femeie, nu-s liste întregi de suspecți, nu afli vinovatul pe ultimul rând al cărții polițiste și rămâi cu gura căscată mirându-te Cum de nu te-ai prins, când era atât de evident?
Dacă povestea este șubredă, marele merit al cărții rămâne radiografierea sistemului. Deși autorul se abține și afirmă că nu dorește să aducă public toate acuzele, printre rânduri se conturează o imagine corectă a perioadei respective. N-am idee cât de valabilă astăzi, dar roz n-are cum fi totul. Și abia atunci, când suprapui dosarul pe realitatea lipsurilor, obții imaginea exactă a performanței. Eu am mari dubii că azi cu ADN, amprentă digitală și înregistrări la tot pasul, în România este facilă rezolvarea cazurilor. Nu crez că după 20 de ani nu există un echivalent pentru acel ai nevoie de aprobare la orice cerere de copie pentru un act necesar rezolvării cazului - dosarul nostru cu șină, cel de toate zilele.
Un om tocit de zecile de cazuri oribile pe care le-a avut pe masa de lucru nu doar că este afectat de durerea unui părinte, ci reușește să o transmită cu toate emoțiile ei. Eu mă înclin! Am bocit cu zece rânduri de lacrimi (și-n film și-n carte) - multă vreme voi avea pe retină imaginea puternică a mortului viu.
Calibrând așteptările, e un volum pe care îl recomand și un autor pe care-l dau în urmărire generală.
- Crima imperfectă: anchetele colonelului Antonescu, de Dan Antonescu, editura Corint Books, 2024, 222 de pagini.
- Totul e în regulă în mine și în lume - Petronela Rotar *****
- Farmacistul de la Auschwitz - Patricia Posner ****
- Cele cinci limbaje ale iubirii pentru adolescenți ****
- Cât mai aproape de tine - Vlad Roman ***
- Îți place mai întunecat - Stephen King ****
- Cele mai frumoase poezii ale anului - Alexandru Petria ***
- Cât timp înfloresc lămâii - Zoulfa Katouh ****
- Fabrica morții - Ota Kraus și Erich Kulka ****
- Toamnă la Pekin - Boris Vian ***
- Trenul spre Samarkand - Guzel Iahina ****
- Hoțul cinstit - F.M. Dostoievski ****
- Vindecarea copilului interior - Stefanie Stahl ****
- Nopți albe - F.M. Dostoievski ****
- Chiajna din Casa Mușatinilor - Simona Antonescu *****
- Un strop de sânge - Stephen King ****
- Cea mai frumoasă iubire a lui Don Juan - Octavian Soviany ****
- Băiatul Echo - Matt Haig ***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu