Zambetania: DISPĂRUT FĂRĂ URMĂ │ HARALAMB ZINCĂ

Ultima carte citită, numărul 22 a anului, fu Dispărut fără urmă. De bine ce am gătat-o, i-am și rătăcit fișa de lectură. Slavă Cerului că nu eu a trebuit să rezolv cazul dispariției pilotului Puiu Tudoran!

De ce astă carte

Prietena mea Crisa este mare fan Haralamb Zincă. Mi-o donat anul trecut două volume semnate de domnul, dar nu le-o mai venit rândul la lectură. Cotrobăind prin biblioteca lui B. mutată de la bloc și prin cea a foștilor proprietari ai casei noastre, mi-o atras atenția două titluri: Dispărut fără urmă și Glonțul de zahăr, ambele aparținând lui Haralamb Zincă. Problema era că prietena mea nu le citise și eu în cinci zile ajungeam la ea pentru petrecut Paștele. Asta-nsemna că trebuia, în cele cinci zile, nu doar să le citesc, dar să și scriu despre ele. Sigur că puteam aștepta să mi le restituie și abia apoi să le citesc. Dar nu funcționez optim decât în condiții extreme.

*** Am aflat abia acum că dosarele întortocheate cu spioni nu-s deloc printre preferatele mele

Întâi, să-l întreb pe AI despre scriitorul acesta complet necunoscut mie. Haralamb Zincă (născut Hary Isac Zilberman) a fost, fără exagerare, „regele” romanului polițist și de spionaj din România comunistă. Dacă astăzi avem rafturi întregi de thrillere nordice, în anii '70-'80 el era cel care ținea românii cu sufletul la gură.

A scris peste 50 de volume și a creat un stil hibrid între romanul de aventuri și cel documentar. Multe din cărțile lui sunt inspirate de cazuri reale, din arhivele serviciilor secrete. În unele romane, autorul devine personaj sau detectiv, iar scrierea cazului se împletește cu rezolvarea lui — un artificiu narativ remarcabil pentru vremea aceea.

S-a născut în 1923, la Roman, și a murit în 2008, la București, după o viață în care a fost pe rând soldat, refugiat, bibliotecar, redactor și scriitor cu o disciplină feroce. Este considerat părintele literaturii de spionaj și polițiste din România: Sfârșitul spionului fantomă e primul roman românesc de spionaj, iar O crimă aproape perfectă prima carte polițistă.

Totul, dragi cititori, a pornit de la o scrisoare pe care am primit-o cu trei ani în urmă de la un necunoscut. O reproduc întocmai, bineînțeles cu aprobarea expeditorului.
15 august 1964
STIMATE TOVARĂŞE ZINCĂ, S-ar putea ca această scrisoare să vă mire, ba mai mult, să vă intrige. Din capul locului, îmi cer iertare. Înțeleg perfect situația în care mă pun și în care vă pun, dar vă asigur că, înainte de a vă scrie, am meditat îndelung dacă să îndrăznesc sau nu. Precum se vede, am îndrăznit.
Mai întâi, câteva rânduri despre mine: mă cheamă Sorin Tudoran, am 25 de ani și, nu de mult, am absolvit Facultatea de medicină de la Cluj. Am fost repartizat în comuna C…, lângă Năsăud, unde m-am adaptat destul de repede, iar acum am planuri de viitor. Intenționez să mă căsătoresc, să-mi întemeiez un cămin. Mi-am adus aici și mama, să fim împreună. Pe tatăl meu nu l-am cunoscut decât din fotografii. A murit în septembrie 1944, pe front. A fost, din câte am aflat, pilot de vânătoare pe un „IAR-81”. În primele zile ale lui octombrie 1944, mama a primit o înștiințare. Formula, nu mă îndoiesc, vă este cunoscută: „Locotenentul Puiu Tudoran a fost dat dispărut fără urmă”.

Să mă-ntorc și la Dispărut fără urmă. Dosarul e simplu: după 20 de ani, un fiu vrea să afle adevărul despre tatăl său, pilotul Puiu Tudoran, oficial prăbușit cu avionul pe 24 august 1944. Care-ar fi variantele? A murit în accidentul de avion; a căzut prizonier la hitleriștii care cuceriseră Aeroportul Otopeni exact în ziua-n care el avea de îndeplinit o misiune acolo; a acceptat oferta acestora de a fi spion, a acceptat și din direcția opusă, deci dublu spion; sau pur și simplu, fără un motiv temeinic, trăiește sub o nouă identitate... Probabil ar mai fi câteva posibilități, dar nu-mi vin acum în minte.

De curiozitate, l-am întrebat pe AI ce finaluri prevede, iar unele dintre ele m-au amuzat teribil: ba că a fost răpit de britanici sau recrutat de ruși ca triplu spion, ba că a aterizat forțat într-un sat izolat unde s-a îndrăgostit, ori că a fost recrutat de Vatican. A fost lovit la cap, și-a pierdut memoria, a fost văzut în 1952 la o benzinărie din Arad...

Citind năzdrăvăniile lui AI, mi-am reamintit că la la două dintre ele m-am gândit și eu pe parcursul lecturii (amnezia sau dispariția premeditată pentru o altă femeie și o altă viață), înțeleg acum mai bine de ce m-a dezamăgit finalul lui Haralamb Zincă. În 2026, altele-s așteptările de la o poveste polițistă, de spionaj și aventură.

Ce rău îmi pare că nu mi-o trecut mie prin cap varianta cu Aradu...

Nu voi detalia finalul, zic doar că romanul este construit simplu: ăsta-i dosarul, să verificăm toate scenariile posibile. E scris mai degrabă ca o piesă de teatru: decorul, dialog între personajul 1 și 5; întuneric, schimb de replici între scriitor și martorul 6; zori de zi, personajul principal într-un accident aviatic.

Încerc să nu fiu prea crudă, dar pentru mine singurul merit al volumului Dispărut fără urmă este acela că are doar 150 de pagini. Nici nu vreau să-mi imaginez ce ar fi însemnat încă 150 pe același tipar.

M-o necăjit puțintel sfârșitul. Știu din cam toate cărțile polițiste că vinovat este, de obicei, cel care nu este cercetat. Cu cât firul e mai detaliat, mai încărcat, cu atât e mai sigur că nu este cel corect. Am simțit asta și la ultimul roman de Agatha Christie: 149 de pagini îmi zici că poate s-o petrecut asta or astalalta și la pagina 150 (pe jumătate, nici măcar întreagă!) încerci să mă convingi că totul s-o întâmplat taman pe dos și că nimic de pân' acolo nu fu adevărat. Apăi, mai du-te-n pistele tale false...

Pe de altă parte, a fost o experiență inedită. Am încercat să nu uit că a fost scrisă în anii '70, în România. Mirosul de carte veche, paginile îngălbenite... Din fericire, ochelarii la 3.000 de lei îmi permit acum să văz lejer și literele astea tocite pe hârtie rufoasă.

Despre steluțe

Justificarea celor trei steluțe este simplă. Am citit cartea după splendidele Disecție, și mai ales, 8. După scriiturile acestea viscerale și directe, am dat nas în nas cu un dosar doldora-n hârțogărie, nume conspirative și fire care se tot sucesc. În primul rând, mi-a lipsit emoția, fie ea și crudă, dar nici suspansul n-o fost construit suficient pentru simțul meu antrenat nonstop pe canalul de crime.

Zâmbesc amuzată pentru că zilele trecute am nimerit-o pe televizor pe Angela Lansbury și al ei Verdict: crimă. M-o prins cazul și l-am urmărit pân la capăt. În schimb, când dau peste Colombo, n-am un gram de răbdare. Cele două seriale polițiste mi-au fost mari bucurii în adolescență, dar amuș mi-ar fi imposibil să le văz de la un capăt la altul; de suflet la gură nici nu mai poate fi vorba.

Cam senzația aceasta am avut-o la prima întâlnire cu Haralamb Zincă. Parcă o trecut vremea spionilor ș-a dosarelor abia schițate. Acum nu mai caut doar adevărul despre un vinovat, am nevoie de poveste, de emoții, de umor, de acțiune. L-am rugat pe AI să-mi inventeze dosarul pentru coperta închipuită, pentru că exact sentimentul acesta l-am avut: de acces la manuscrisul abia schițat pentru un mare roman.

Am apăsat pe buton - era o oră rezonabilă, când vizitele nu sunt privite cu ochi răi. Mă așteptam să-mi deschidă o baborniță care să mă bage în sperieți - de vină, firește, era clădirea coșcovită. Când colo, m-a întâmpinat o femeie înaltă, voinică, cu coc uriaș „ construit ” pe creștet ca o cetate. Dacă avea patruzeci și cinci de ani. Era ceea ce eu numesc o femeie coaptă, atrăgătoare. Purta un capot vechi, de mătase neagră, cu flori mari, roșii și decolorate, ce i se mula insinuant pe rotunjimile trupului ei robust.

Cred că am scris mai aspru decât mi-am dorit. Nu am pornit cu nicio așteptare în descoperirea scriiturii lui Haralamb Zincă, căci habar n-aveam de ea. A fost, pân la urmă, o lectură lejeră, pe alocuri chiar amuzantă. Am citit cu interes informațiile istorice despre România - 23 și 24 august 1944.