- Am dat puțin, dragă!
- Oma, o să faci păduchi!
O venit după mine în bucătărie, unde spălam salata, să se asigure c-am glumit cu păduchii. Nu glumisem ș-o cam sfeclise. Apoi o verificat iară, ca-n ultima lună, dacă eu chiar am picat traseul.
- Tu la cât de bine faci curățenie, deci la cât ești de deșteaptă, nu pot să cred că nu ai luat permisul. Glumești că ai picat, nu?
- Îs proastă, Oma! O să-mi cumpăr bicicletă. N-am glumit: chiar am dat polițista cu capul de bord și s-a vărsat sticla de apă în poala ei, am intrat în tomberoane cu spatele și n-am văzut pietonii. Bine c-o expirat dosarul și n-am avut decât trei încercări — cine știe ce performanțe mai înregistram.
Joi o sunat A. să-mi spună că o găsit-o împrăștiată pe jos și nu reușește să o adune. M-o cam enervat. B. era la bere în orașul ăl mare, deci eu, făr de șofer, n-aveam cum ajuta. Și nici n-am simțit că-i urgență. O auzeam în fundal văicărindu-se, ca de atâtea alte ori, și chemând la ordin pe toată lumea când o doare o unghie. Ș-apoi aveam brioșe la cuptor — doară nu era să mă sui pe bicicletă și să le abandonez înainte de coacere. Era abia patru. Mai e vreme s-o aud și pe seară alintându-se.
După două ceasuri m-o sunat B. să-mi spună că Oma e la spital cu factură de șold și capu' spart.
Vineri nu ne-o lăsat să intrăm și s-o vedem, dar am făcut cerere pentru luni. Atunci o vecină medic, care o și salvat-o chemând ambulanța, ne-o spus că se simte bine, pare dornică să trăiască și că posibil totul să fie bine, chiar de-i puțin probabil să mai meargă vreodată.
Luni nu ne-o aprobat cererea pentru vizită. Or zis că doar la Terapie Intensivă se acceptă intrări. O sunat medicul ortoped și ne-o raportat că refuză tratamentul, ș-o scos perfuzia și sonda, că nu mai știe cum o cheamă, că-s semne de demență și Alzheimer, dar că na, are nouăzeci și șapte de ani. Ce uimit fu să afle că la suta ei, în urmă cu puține zile o fost la coafor și manichiură, că-și spăla hainele la mână și gătea supă-n șase oale.
De la primul apel despre necesarul de pampers m-am tot întrebat ce se va întâmpla cu ea și ce cale de ieșire va găsi. Bazându-mă pe faptul că de câte ori i-am făcut baie o păstrat pe ea cinci perechi de chiloți, n-am închipuit-o să rabde despuiere.
Or fi multe moduri urâte să mori pe lumea asta, dar sigur printre ele este și ăsta-n care familia ți-i după o poartă de care nu poate trece și tu mori printre străini la doi metri de ea, străini care nu-și închipuie câtă nedreptate este-n O murit și baba aia de o sută de ani de la ortopedie, în sfârșit va fi liniște noaptea.
De când am cunoscut-o, în 2016, îmi fu teamă că va muri și noi, care risipim toți banii în ziua de salariu, nu vom avea cu ce-o-ngropa. Aveam în gânduri toate morțile costisitoare din familia mea de ultraortodocși. Deși o prietenă o-ncercat a mă liniști, spunând că ne vom descurca oricând cu banii primiți de la Casa de Pensii ca ajutor de deces, n-am crezut nicio secundă că la catolici tot acest proces dificil emoțional poate fi și foarte simplu organizatoric.
Asta-mi notam pe ciorne în urmă cu trei ani, la moartea ei. Acum tot schimb muzicile pe YouTube, în căutarea uneia care să-mi netezească gândurile pentru a mă concentra și a finaliza scrisoare aceasta la ceas aniversar. Am închis — totul e doar zgomot. Mi-s epuizată, abia s-o gătat adunarea de-am ținut-o cu două duzini de oameni, pentru cei 100 de ani care ar fi fost azi dacă...
Nu doar pentru c-o făcut accident când brioșele nu erau gata m-o-nervat. Ci și pentru că o murit exact când mormântul era cel mai frumos. Când l-am căpătat în gestiune, era cu buruieni cât crucile. În săptămâna aia, dinaintea Paștelui, după cinci ani de trudă, toate narcisele galbene și dolofane erau înflorite. Eram atât de mândră și împlinită, încât mă hotărâsem să las pe Olx anunț: îngrijesc cu drag morminte abandonate. Încă-i o minune pentru mine grija cu care groparii au protejat toate florile galbene, de parcă jumătate din mormânt nici n-o fost răscolit în zilele alea negre.
De când am cunoscut-o, continuu îmi apăsa butoane care-mi declanșau furia: că-mi ordona autoritar câte napolitane să mai mănânc, că-mi azvârlea cu ton expert că m-am mai îngrășat încă juma de kil or doar că-mi poruncea să șed lângă B. — toate mă scoteau din țâțâni. Să căutăm icoana cu Isus cel real și să mergem să recuperăm cărămizile casei dărâmate de Ceaușescu — nu știu cum de uitasem taman de obsesiile astea două. Când mă bântuie regretele, îmi amintesc de ultimele clipe, când împuținată și luminoasă îmi spunea că sunt îngerul ei. Nu mă alină nici măcar bucuria aceasta a ei, dar gândul că poate nu i-am fost doar o intrusă, așa cum m-am simțit în toții ani, mi-i senin.
N-am vrut s-o văd în spital, nici n-ar fi fost posibil. Nu știu de ce-mi era teamă — probabil pentru că doar voi boci cu sughițuri și nu-i voi fi de niciun alin. Când a ieșit B. doborât de la ea, după ce o reclamație oficială ne-o deschid căile spitalului, i-am mirosit mâna și i-am spus fericită: Hei, dar miroase a Oma sănătoasă! Mirosul ei de neconfundat de pastile, detergent aspru și parfum dulce... A treia zi a murit, după fix o săptămână de spital și exact cu o lună înainte să împlinească 97 de ani. La câteva zile după ultima ei slujbă religioasă, și-n germană, ce i-ar mai fi plăcut, a murit și preotul care o cunoștea bine, deși nu prea-i mai călcase pragul în era măștilor și virușilor. S-a-necat c-o gogoașă. N-avea mult peste 50 de ani.
De la înmormântare mai am patru, cinci imagini. Nu i-am găsit sutien și nu mi s-a părut deloc important atunci. Dar cum gândul ăsta nu-mi dă pace, posibil să mă fi înșelat amarnic. Dacă mie nu-mi pasă de sfârcuri la vedere, am omis cât de esențial era pentru ea sutienul. Poate că de aia nu mă bântuie — îmi zic uneori — deși așa ne-o jurat cu cerul și cu pământul că va fi.
Femeia care, de zeci de ani, în toate lunile mergea la coafor, a murit cu părul slinos și cu vânătăi urâte. Ceea ce-mi amintește de mama aceea de pe canalul de crime, care atunci când și-a găsit fiica ciopârțită n-o găsit salvare decât în iluzia că moartea unui om nu-i definește și viața.
Mai e mâna de oameni de la cimitir. Ea care trăise toată viața în familii numeroase, era pe ultimul drum aproape singură, cu jumate din membrii Centrului cu Dezabilități. Mai e și imaginea singurei persoane care a plâns la groapă, cea despre care Oma vorbea cu ură și murdărie. Iară la numărul cinci se adaugă secunda-n care, după o juma de zi de ploaie, când pământul galben a acoperit sicriul, a ieșit soarele ș-am zis cu B. într-un singur glas: ai ajuns în sfârșit acasă la ai tăi toți, Oma! În zilele dintre moarte și mormânt, ne-am tot întrebat pe unde o fi în diferite momente. De parcă eram eu plecată la mama și trimiteam vești cu de alde Acum schimb trenul în București, după doișpe ceasuri — așa profețeam despre vămile ei.
Ș-apoi e apartamentul în care era în tot și în toate, iară după anii ăștia o dispărut și de pe acolo. Nici măcar hainele ei nu-mi mai amintesc de ea. Adică știu că-s ale ei, dar emoții ioc. Și la cimitir îi adresez saluturi, îi duc buchete de flori, ca la prânzurile de duminica, și-i povestesc clovnerii, chiar de știu că acolo-s doar oase, de alea maronii și subțiri, ca rădăcinile unui pomișor încă firav. Atâta s-o prăbușit mormântul, de nici nu există altă explicație decât aceea că s-o grăbit să ajungă la Ota, din mormântul alăturat.
Deși i-am pregătit masă mare pentru ziua ei cu anul 100, care i-ar fi adus mare bucurie, mi-s deznădăjduită. Ușor, ușor dispare de tot. Câteva poze, ceva amintiri vii, puține rânduri și apoi nimic — ca și când nici n-a murit, pentru că nici n-a existat.
Ar fi împlinit astăzi 100 de ani și ar fi fost fericită la adunarea de i-am fi pregătit-o — ziceam. Probabil ar fi acceptat o felie de tort, iar eu m-aș fi prefăcut că nu a rămas neatinsă în farfurie. Ar fi bucurat-o mesele pline și oamenii mulți, dar atât de puțini față de vremile ei bune. M-ar fi întrebat de fiecare copil și de fiecare cuplu, apoi ar fi luat-o de la capăt. Nu crez că vrun gram din zdroaba de-am trăit-o-n pregătirea pomenirii ăsteia o ajuns la ea, dar după multe ore de muncă, atunci când ultimul invitat a plecat, m-am decuplat de la misiune ș-am dormit zece ore legate — ca pe cea mai netedă dintre morți.
Căutam prin arhivă alte texte pe care i le-am dedicat. Prea puține dintre ele le recunosc — nu doar ca scrise de mine, ci mai ales ca trăite. Am pitită în birou, de mulți ani, o punguță în care sunt adunate toate scrisorile de dragoste pe care Oma și le-a scris cu Ota, în urmă cu 80 de ani. N-am citit un rând, nu le-am deschis niciodată. Mi-i teamă că se va evapora comoara din ele odată ce-o voi afla.
Nu găsesc exact textele în care povesteam despre alegerea sicriului pe criterii serioase — avea luciul parchetului din sufragerie și despre aniversarea la care i-a cântat un muzician în carne și oase, ceea ce a prea fericit-o pentru foarte multă vreme, și pe noi asemeni. Sau despre întâlnirea cu R., când a avut ocazia, după foarte îndelungate pauze, să vorbească în limbile dragi sufletului său: maghiară și germană. Sau despre cum se arunca pe spate, exact ca pruncii de pe uliță, cu chiote, în fotoliul de ratan.
Am credința c-o trecut prin viața mea doar pentru a-mi da lecției toleranței ș-a judecăților strâmbe. Cât a fost în viață, am dat importanță doar furiei pe care mi-o activa continuu. Mă și mir c-am defilat pe blog în vremile alea momentele frumoase. A salvat astfel interacțiunile mele cu următorii aproape centenari. Adică, așa sper — că mi-am învățat lecția.
*
Pentru prânz, o învățat să gătească chili con carne de la fii-sa nemțoaica, și eu împreună cu ea. Iară-n toată ziua aia nu s-o auzit prin casă decât de alde: De-aș mai avea mulți ani de trăit, sunt atât de multe pe care nu le știu la nouăzeci și patru de ani! — Ucenica primește lecțiile toate cu încântare și entuziasm, exact ceea ce eu nu mai știu a face (august 2018)
- Maria, să probezi hainele astea! Îs pentru tine. Le-o făcut soră-mea pe comandă, dar o murit ș-or rămas la croitor. Mi le-au dăruit nepoții când am împlinit 50 de ani. Nu le-am purtat niciodată.
- Da, Oma! (Nu-s nici primele, nici ultimele, pe care le iau și le îmbrac în fața ei pentru bucuria de a mă vedea defilându-i-le și apoi a le dezbrăca pentru totdeauna în fața blocului).
- Să le porți că-ți vin turnate și-s tare la modă în București...
- Oma, erau la modă acu 50 de ani. Ai uitat?!
E femeia care l-o crescut pe omul meu cel grozav. De multe s-o lepădat el până azi, dar croiala-i a ei toată. ( 95 — mai 2020)
Era o amiază de sâmbătă. O izgoneam din bucătărie pentru a zecea oară. Eram furioasă că nu reușesc, aș fi dus-o în pat cu forța. În toate zilele are nenumărate trebi gospodărești pe cap și taman când îi dau liber, nu vrea. Mă lovește în momentul ăla o idee din Conversațiile cu Dumnezeu: nu vă îndepărtați bătrânii considerându-i neputincioși, bucurați-vă de sprijinul lor, pompați-le astfel viață. Și mă duc liniștită în pat, la televizor, chiar merit eu liberul refuzat. Oma rămâne să spele singură cele zece rânduri de farfurii murdare. DD, când ajung la 92 ai Omei, să nu mă trimiți la chiuvetă!
Trece prin fața televizorului cu niște pahare curate, la-ntoarcere îmi ridică într-o poziție mai confortabilă una dintre cele zece perne pe care ședeam și-mi sărută ambii obraji. Închid ochii, îi aud papucii purtați cu greu și printre lacrimi de drag îmi amintesc de un moment identic trăit în copilărie. Mama avea capot albastru cu floricele galbene și pasul sprinten. M-o-nvelit cu iorganul și mi-o zis să nu mă mișc de acolo. Mă băise. În mintea mea îs încă nemișcată ca-n noaptea aia în care-mi era și teamă să respir ca nu cumva să-i ies mamei din dorință. Oma are bluziță cu guler dantelat și părul alb frumos pieptănat. De ce-oi avea slăbiciunile astea pentru bunicei?! În fiecare nouă relație cele mai puternice legături le-am creat dintâi cu ei. (Oma — octombrie 2017)
După o săptămână de nori și ploaie, o ieșit soarele taman când am gătat scrisoarea.
- Cu drag, Oma! La mulți ani! Sper să revin cu o scrisoare nouă înainte de două sute de ani.
______________
În arhiva seriei:
1. Mărășasca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu