- Ce mă bucur că i-au plăcut lu șefu cozonacii, am avut mari emoții!
- Eu nu vreau, F., să-ți stric bucuria, dar vei afla cât de mult i-au plăcut abia data viitoare.
Și așa fu.
Data viitoare: F., te rog, poate reușești să-i împletești mai frumos!
Adevărul este că și pentru mine bucuria este continuă. Nu am avut niciodată un șef, dintre toți cei doi ai mei din trecut, care să aibă cuvinte de apreciere pentru munca ce-o prestam, poate că nu mereu corect, dar întotdeauna cu bună credință. E o lecție pe care-mi doresc enorm s-o pot învăța de la el: hei, dar ce treabă grozavă faci!
Ce idei minunate s-au mai transformat în realitate:
- O femeie este cerută în căsătorie într-o vineri la amiază. În aceeași zi se înfăptuia nunta surpriză.
- Poate că și prin alte locuri există, pe la mama nu, tortul pentru moși. Și moșii nu-s străbunicii după cum am gândit eu la prima auzire, ci moașa de la naștere. În plural n-am reușit să mă dumiresc cine mai intră, soțul doamnei?!
Cea mai frumoasă imagine a celor 4 luni:
- Sunt în laborator de șapteșpe ceasuri, după alte 3 zile aproape la fel de truditoare. Nu mai am efectiv sarcini de realizat, dar urmează două zile libere și țiu musai să spăl podelele de care nu fu vreme nici c-o zi în urmă. De la biroul meu supraveghez epuizată cele două mese la care se lucrează. Întâi să zic că biroul e dulapul în care se păstrează detergenții și pe care mi-am improvizat locul de ținut caietul cu rețete, zecile de liste începute cu necesarul, consumurile, producția. Mă întorc la cele două mese lungi din inox. Șefu lipește niște albine gigantice pe trei torturi identice, iară dincolo e chiar în carne și oase omul căruia i-am admirat munca încă de la interviu, când i-am privit decorațiunile. Nu l-am mai văzut în aste luni decât în treacăt. De cele mai multe ori realizează personajele acasă și trece secunde de le predă. Dar e zi plină cu torturi mari de nuntă, deci iacătă-l! Povestește că a terminat la facultate restaurări. Cum n-am ajuns să-mi schimb ochelarii, nici luna asta, văd doar schițe-n creion pe cele 7 etaje făr să pricep tabloul. Cât le mai povestesc eu adormită despre niște torturi gigant prăbușite la Cake Boss, pictura e gata. Care-i primul comentariu de-l rostesc privind opera?
- Păi, oamenii ăștia au făcut întâi copilul și apoi nunta?!
Repet, un tort alb, pictat cu negru. Pe primul etaj o fetiță aleargă ținând de mână un băiețel. În dreapta e o bancă, peste tot sunt copaci și iarbă. Pe următorul nivel cei doi se sărută îmbrățișați cu domnița având piciorul drept ridicat de la genunchi. În aer inimioare. La trei domnul îngenunchează în fața burticii. La etajul patru cei trei aleargă fericiți printre fluturi. La cinci îi întinde un inel, nu mai știu de poziția era îngenunchere. La șase el are cravată, ea voal. Deși erau șapte nivele, nu-mi amintesc acum pe care l-am uitat. Deci ăsta era tabloul complet, apoi zugrăvit în nuanțele curcubeului, care se executat cât eu rostisem trei cuvinte. Zic iară, care-i primul comentariu la operă?
- Păi, oamenii ăștia au făcut întâi copilul și apoi nunta?!
Cum mă mai distrez:
- Cum de ați știut să păstrați macarons neumpluți? Chiar am mare nevoie de ei la decorarea torturilor. Mă uit unde se uită el. Aaaa, păi n-am știut, e doar tava pe care am uitat-o pe cuptor două zile făr s-o văz.
- Șefu asamblează douăzeci de torturi simultan. Dă ordine în stânga și-n dreapta pentru creme. Știe fiecare unde vine, care-i blatu, care-i continuarea. Eu verific pe listă de zeci de ori, deci blat cacao, deci însiropat, deci 350 grame cremă fistic, A doua zi de dimineață fac și eu unul uitat pe lista zilei anterioare. Îi greșesc crema, IARĂ!!! F., crede-mă, pot și eu să montez corect cinșpe în același timp, dar la unul e plictiseală mare, trebuia puțină aventură creată, nu crezi?! Ș-apoi doar nu zici că pot încurca vanilia cu caisele, nu?!
- Pe astea le mai julesc mă întreabă F. și eu mă amuz de fiecare dată când aud cuvântul. Blaturi julite, adică de le curăță pentru însiropare.
- Părinții lui,
sponsorii,se odihnesc puțin în laborator. Abia ce-au adus mașina frigorifică. Eu pregătesc pentru un candy bar pahare. Le umplu cu trei ciocolate și le așez p-un tocător de sticlă să le duc la congelator. Sunt obosită și-mi tremură mâinile, prevăd cum le voi scăpa pe toate. Primul alunecă și dintr-un păhărut plin pe jumate reușesc să murdăresc un perete întreg și un rastel. Nu-i nimic, se mai întâmplă zice mama domnului. Mă îndrept cu ele spre congelator, prevăd iară cum le voi scăpa pe toate. În timp ce dau să deschid ușa, mai alunecă unul, mă aplec să-l prind cu toate celelalte în brațe. Îmi amintesc o imagină identică acesteia. Aveam o tavă cu pahare din sticlă, astea-s din plastic, unul a căzut, am dat să-l salvez spărgând tot ce aveam pe tavă în misiunea imposibilă. Hodoronc tronc se aude de la noi de pe lângă congelator. În laborator se face liniște, doar trei pahare mai am în viață se aude raportul plângăcios al cofetăresei. Oameni, dar alea trei au căzut în picioare, nu-i tare faza?!
Este iară greu, pentru mine mai obositor decât în primele luni. Dimineața nu reușesc să mă dau jos din pat de neodihnă. Mă frustrează lipsa timpilor pentru grădină, scris, citit. Dar în același timp, abia aștept să ajung în laborator și să-l trăiesc pe oare nici azi să ne organizăm și noi mai eficient. Parcă am un proiect personal de-mplinit cu felicitări. Îmi doresc enorm să terminăm în timpul celor 8 ore și cât mai corect. Și mă incită teribil că pare o misiune imposibilă. Și F. simte la fel. Vedem dimineața lista, cădem de acord că terminăm în cinci, șase ore, iară la final adunăm doișpe ceasuri și rămânem cu restanțe. Încă nu știu, după 4 luni, câte tarte-mi trebuie la un kilogram, câți macarons la patru kile jumate, ce proporție de ingrediente pentru 750 grame de cremă. Rostesc de cel puțin cinci ori pe zi futu-i, iară am uitat să cântăresc, să număr!
Pe cât de grea este perioada, din fericire pentru ostenelile mele de Paște au fost comenzi puține, pe atât e de frumoasă. Șefu este nevoit să ajungă și să rămână tot mai des în laborator, dacă vrea să aibă mireasa vrun tort pe masă, și este spectaculos când lucrează. Eu am nevoie de 2 ore să fac un kilogram de sărățele, el în 15 minute le are la copt. Îmi trebuie juma de zi pentru macarons, într-o oră îi are umpluți. Încă nu știu să asamblez 3 torturi identice simultan, tocmai pentru că ziceam că nu am proporția ingredientelor pentru creme, el montează în același timp făr de număr neidentice. Ca să descopăr recent că și curățenia pentru care noi avem amândouă nevoie de un ceas jumate, o face în juma de oră mai temeinic decât noi. Pentru cititorii mei noi, șefu are douăzeci de ani, de viață, nu de experiență dulcegăroasă.
Amin!
*
Am ales pentru fotografie una dintre cele mai frumoase decorațiuni. Simt că nu blaturi-creme mai e visul, ci fondantul pare a fi capătul și abia aștept să ajung acolo. Cândva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu