Se ia un borcan și sub capacul lui se depozitează pe bilețele toate fericirile anului. Sau se ia un blog și i se dă misiunea asta. Ia să mai completez c-o liniuță planul lui 2017 - exerciții de echilibru: a se identifica cel puțin o fericire în 7 zile curgătoare!
Între cele patru zile cu peste 900 de kilometri bifați cu trenu or microbuzu este una de arhivat în scris musai. Joi dimineață, la ora trei, după patru ceasuri de somn, săream speriată de urletul alarmei deșteptătoare. În capul meu mă trezisem. Dar cum peste nici alte 30 de minute săream iară la apelul telefonic de verificare al prietenei mele pare-se că n-o făcusem decât cu nefapta.
În tren era atât de cald încât am rugat controlorul să închidă căldura după cinci minute.
După două ore, coboram în gara Târgu Ocna - Saline. La șase dimineața, în parcul de la poalele pintenului muntos pe care șede mănăstirea, eu, belgianca, băiețelul și soțul ei ne dădeam în leagăne cu chiote.
Am descoperit repede cu tristețe că drumul pe care l-am bătut anual spre mănăstire în adolescență ni-l amintim spre deloc. N-o trecut decât douăzeci de ani peste ultima drumeție. Era Paștele, toate nopțile cu Veniți de luați lumină! ne găseau în ploaie, sus la mănăstire. Deși M. se împrietenise atunci cu câteva dintre maici, după ce petrecuse vro lună în lumea lor, ne cazau cu ceilalți pelerini în ceea ce aducea a grajd în raport cu clădirile în care locuiau ele. În jurul mănăstirii era pădure ș-o cutreieram pân se-nsera și începea slujba. Aveam cu soră-mea două sarafane negre, lungi pân la pământ, M. zice acum că tare ne mai invidia pentru ele. Ne înfășuram capetele în broboade ale mamei, nici nu ne trecea prin minte c-am putea intra pe poarta bisericii făr de fustă și batic. După ce se dădea lumină tuturor, bucuria mea cea mai mare era să merg în capătul cel mai îndepărtat al uneia dintre prispe și să urmăresc cum lumânările aprinse coboară spre oraș. Este una dintre imaginile cele mai vii de-o am azi din trecut, cei trei kilometri cu sute de luminițe de parcă pluteam p-un cer înstelat or eram moț într-un brad împodobit uriaș. Nu mai spui că la un moment dat am fost convinsă c-am întâlnit-o pe Maica Domnului. Era dorința mea cea mai arzătoare din copilărie. Citeam bunicilor povestiri duhovnicești în care întotdeauna vedenia aceasta se petrecea cu mare sărbătoare și-n mintea mea o meritam pe deplin. Îmi amintesc exact rochia albă, trupul împuținat, plutitul deasupra pământului și cel mai călduros Săru mâna pe care l-am dăruit vrodată. Și mai știu și secunda în care fantoma mi-o tunat răstit și aspru Tu nu știi că se spune Hristos a înviat? Oi, dar credeam că-i Maica Domnului am răspuns înspăimântată la întâlnirea cu stareța cea bătrână, căci ea era. Apoi, eu îmi alegeam cel mai confortabil scaun din biserica mănăstirii și dormeam pe el până preacuvioasele, M. și sor-mea, mă trezeau că-i gata slujba și-i momentul mesei. Și ce de mese la metru erau la subsolul uneia dintre clădiri. Pentru noi, care respectam tot postul, oul ăla înroșit și felia aceea de cozonac erau delicatese. Apoi dormeam la grajduri. În zori fugeam spre stațiune și întotdeauna la poartă ne aștepta părintele, care ne ocăra că nu rămânem la slujba primei zile pascale. Și plecam făr de binecuvântare alergând pe de-a dreptul făr să ne pese că ne-am putea frânge gâtu din cauza blestemului.
Și-n joia aia gâfâiam cu M. la fiecare centimetru urcat din cei trei kilometri și râdeam de ramoleala raportată la anii în care tăiam drumul asfaltat ca să urcăm repede doar pe rădăcini și pământ accidentat. Așa ne-am întâlnit cu domnul Victor. Avea 88 de ani, de vro douăzeci urca la mănăstire în fiecare zi marcată cu roșu în calendar. Și de ne străduiam foarte puțin avea chiar ritmul nostru. Și ne-a povestit despre cum după ce comuniștii au distrus mănăstirea cea veche, altarul fusese protejat și salvat, s-a construit un hotel, care apoi a devenit bordel. Și grija mea cea mai mare când întâlnesc un bătrân este să-l întreb ce pensie are. N-aș întreba niciodată un om ce salariu are, nici de-ar fi prietenul meu cel mai bun, în mare parte pentru că nu mă interesează și mai ales pentru că o găsesc ca fiind una dintre cele mai intime chestiuni. Domnul Victor avea două mii două sute și m-am liniștit, că de aia îi întreb, ca să știu de să-mi fie milă or să mă bucur pentru anii lor ultimi. În timp ce-i mergeam alene alături, mă imaginam că-s cu Bogri de peste cincizeci de ani. Doar pe el îl văd la nouăzeci capabil de efortul acesta fizic. Și râdeam în capul meu de faptul că n-ar urca muntele la costum și nici n-ar intra într-o biserică.
La poarta mănăstirii ne așteptau cârpe negre de înfășurat picioare și capete și tare mare mi-a fost bucuria regăsirii portului acela. Bineînțeles că nu m-am putut abține să nu-ncep c-un păcat. I-am trimis repede omului imaginea cu mesajul știu că nu ești credincios, dar de ai vro fantezie cu vro măicuță, iată-mă-s. Ș-am ajuns în rai imediat după aceea. Muntele care învăluie toate zările, varul alb de pe toate construcțiile, florile, miile de flori, curățenia aceea care se regăsește în fiecare fir de iarbă și bob de praf, magice mai sunt pentru mine lăcașurile acestea. N-o trebuit să mă culc pe cel mai confortabil scaun al bisericii pe timpul slujbei, ci am testat toate băncile din curtea mănăstirii. Trei, patru ceasuri, doar am zâmbit tâmpă clipelor. Măicuțele care dereticau încă, muzica toacei spoite-n argintiu, cu greu am reușit să mă înfrânez din a o bate și eu cu cele două ciocănele, cei câțiva pelerini ajunși într-o zi festivă pentru mănăstire, băiețelul care șede cu fundul în sus în biserică, domnul Victor drept, luminos, cele 5 lumânări pentru morții mei, broscuțele din ochiurile de apă, pădurea în care n-am mai nimerit izvorul, cimitirul în care am regăsit cele patru cruci ale familiei dispărute în aceeași zi, toate mi-au fost energie și bucurie și drag.
După mănăstire ne-am oprit în salină. Credeam că-i cel mai mare ghinion că nu am reușit s-o duc pe M. în stațiune. Dar nu fu căci DD nu doarme. Am luat prânzul acolo minunându-ne de cozonacul pufos al mamei îți zic sincer, cozonac așa bun n-am mai mâncat în viața mea, am ciocnit cele 4 ouă înroșite și căpătate tot de la mama. Apoi cât băiețelul și tati s-au plimbat cu mașinuțe, noi am șezut trântite pe șezlonguri la povești vechi. Să stau pe scaunu ăla, atunci, acolo, lângă rafturi pline de cărți îi pentru mine una dintre cele mai grozave imagini ale ultimei perioade. Eram spre ațipire, chiar de-n Salină-mi fu frig, când l-am auzit pe Moise Guran la emisiunea de la radio pe care i-o urmăream cu G. la muncă. Am tresărit, în altă viață într-o joi la ora două aș fi fost într-un birou la fel de înghețat ca Salina, poate chiar mai rece, bifând plictisită toate clipele de pân la patru jumate. Și deși nu-s nici două luni de atunci, amintirile-mi sunt la fel de trecute și neclare ca cele le ale vârstei douăzeci. Da, am nevoie de timp, nu de bani mi-am zis înainte să-nchid ochii pentru puțină vreme căci între timp sosise domnul ei soț cu ceaiul cald.
* Nu am nicio poză care să releve frumusețea locurilor despre care am povestit.
_______________
Alte fericiri din borcănaș:
20. Bucurie-n dar (ultimul bilețel din 2016, cu trimiteri spre întrega colecție a primului an)
23. Mamaie
24. Șomaj de lux
26. Ultima noapte
Da, avem nevoie de timp si de zambete :D Bani sa fie doar cat trebuie, nimic in plus!
RăspundețiȘtergereVineri am intalnirea de 20 de ani de la terminarea liceului, prin urmare am primit cadou 5 zile doar pentru mine si sufletul meu :) Bag seama ca DD a umblat la borcanelul tau si mi-a dat si mie un biletel :D
Eu n-am avut curaj să intru pe grupul Liceului. Îmi amintesc atât de puțini oameni încât am preferat să reiau legăturile cu cei pe care i-am mai găsit prin suflet.
Ștergere