SĂ FII ROMÂN! - DAN PURIC

Cartea asta, împreună c-o căruță de lacrimi și dedicația autorului, mi-o dăruit-o G. în clipa separării drumurilor noastre. De la G. am învățat ce să fac cu banii care au misiunea de cadou. Eu îmi acopeream cu ei găuri financiare, adică niciodată nu știam în ce direcție s-au risipit. În timp am învățat să-mi împlinesc prin intermediul lor mofturi pe care altfel mi-ar fi fost imposibil. Așa am ajuns eu din extrema banii nu sunt dar în cea a lui banii sunt unul dintre cele mai frumoase cadouri.

Prima dată când am citit Dan Puric fu în casa lui Iona, în 2009. Tot atunci am aterizat și la o conferință susținută gratuit de autor. Îl știam din emisiunile speciale ale lui Robert Turcescu.  Apoi am regăsit în biblioteca fratelui meu toate volumele și-n perioada aia le-am citit cu bucurie. Din păcate am reușit exact în aceste zile să pierd jurnalul acelei perioade, iară, definitiv. Era o povestire intitulată Puricul în care mărturiseam că-n cele trei, patru ceasuri de monolog ale artistului m-am simțit hipnotizată, trecuseră ca trei, patru clipe. Există oameni a căror oralitate o ador, zic doar Octavian Paler sau Adrian Păunesc, dar a căror operă n-o poci digera decât trudit.

Mi-ar plăcea să mai ajung la o confesiune a domnului acesta. Să fii român! mi-a fost imposibil să o citesc. Și cum pare neschimbat de la primele întâlniri, alea de eram eu fermecată, pare-se că gusturile mele au făcut stânga-mprejur în anii ăștia mulți trecuți. De aia am căutat multe ceasuri mărturisirea de după direct. Am mai găsit arhivate doar două poze de la conferință.

Am citit-o, atât cât am putut - am sărit peste multele citate, pasajele de filosofie și naționalism extrem - într-un drum de 80 kilometri care astăzi în România feroviară se parcurge în 180 de minute. Apără biserica când toate dovezile sunt de vinovăție într-un mod care m-a speriat, același efect l-au avut cele câteva cuvinte referitoare la educația sexuală timpurie - se anulează astfel iubirile de la maturitate, înspăimântător! Poate că eram atât de iritată de întârzierea ceferistă încât despre orice ar fi fost scrierile, eu tot ciufut le-aș fi receptat. Nu știu cum, dar toate rândurile mi se păreau exagerate maxim, ca atunci când vrei să vezi semne cu orice chip și chiar le găsești. Doamna pe care am cunoscut-o de Paște la Herculane vedea semnele astea cum n-aș fi crezut că mai e posibil în 2017. O făcut 104 sarmale, era evident că-i vârsta la care o murit nu știu ce supraviețuitoare de pe Titanic. Degeaba am încercat să glumesc că de erau 78 ar fi fost anul nașterii mele, de erau 87 ar fi fost anul nașterii mele pe invers, de erau șapte zeci, era anul nașterii mele minus cele șapteșpe găluște din oala cu supă. Exact așa am privit toate întâmplările pe care autorul le folosește ca argumente în demonstrarea credințelor sale teorie. Unele care se vroiau haioase m-au nedumerit. Interviurile transcrise după înregistrări TV, întinse pe multe pagini, le-am citit pe diagonală cu dorința de a reveni, când m-oi plictisi și chiar nu voi avea nimic altceva de făcut, să revin ziceam și să verific măcar câteva din citatele alea care par fabulații pure, dar au notă cu opera, autorul, numărul paginii.

...Globalizarea este o altă etapă a comunismului, iar România este din nou supusă în mod lent unui experiment, letal pentru ea, din nefericire, de aceasta dată. Presiunii ideologice, mutilărilor, maltratărilor, asasinatelor, formelor de tortură, tuturor acestora, noi întotdeauna le-am răspuns prin credință. Acum însă, asistăm la o diluare a credinței, la o confuzie generală și la faptul că ne-a dispărut capacitatea de a dăinui... pag. 32

Nu știu cum erați voi la șase ani. Eu îmi petreceam verile cu vacile pe câmpuri, mâncam legumele și fructele de la sursă, citeam cu nesaț, habar n-aveam de comunism. Adică faptul că aveam dreptul la două pâini jumate pe cartelă, că stăteam multe ceasuri la tot felul de cozi, le găseam în firea lucrurilor de neschimbat, nici nu-mi puteam imagina că există și alte variante. Domnul Dan Puric era un psiholog profund, un analist politic desăvârșit, deși crescut la țară și abia aterizat în București.

...Pentru copilul din mine semănau cu niște insecte mari în căutare de hrană. Aveau mișcări stranii, nefirești, ce denunțau în tăcere un gând ascuns...

Se referă la prima întâlnire cu acei controlori de bilete din autobuz și la același nivel analizează și vânzătoarea de bilete. Eu mi-o amintesc limpede, avea un ghișeu făr de geam în autobuzul cu care mergeam rar, atunci când avea mama drum la municipiu. Sunt foarte multe exemple de adus pe linia aceasta, dar efectiv nu-mi doresc asta, m-ar enerva. Bunica băiețelului care la 6 ani respingea cu toată ființa țara în care se născuse este un erou cu nimic diferit de personajele pozitive din  filme. Refuză să cumpere bilet, refuză semnarea procesului verbal, le închide milițienilor gura cu mă-ta are cratimă. Ceea ce mie mi-i tare greu de crezut.  Una e să văd azi cât de umiliți sunt controlorii de bilete, care nu au autoritate decât asupra celor cu bun simț și alta să-mi imaginez c-un cocoțat pe funcție răspundea cu:  săru mâna, tovarășa de română, promit să nu se mai repete. Dar poate că-s eu plină de prejudecăți, crescută într-o familie conformistă și ar trebui să respect prezumția de nevinovăție.

Să spun și ce mi-o plăcut, c-o fost câteva clipe și de astea. Există o întâmplare al cărei trăitor este părintele Cleopa care m-o emoționat cu lacrimi. Mai este un punct de vedere foarte interesant legat de tot ceea ce se întâmplă astăzi cu imaginea părintelui Arsenie Boca,

Închei tot cu băiețelul de la 6 ani, mă bântuie.

 ...Ochii lui se forțau să vadă lucruri noi, care nu știu de ce, parcă dintr-un început îi oboseau sufletul cu un fel de tristețe tăcută ce semăna cu suspinul înfundat al unei suferințe îngropate într-un mare adânc de amar sufletesc. Uriași triști, născuți suferinzi și condamnați definitiv să trăiască o viață cenușie, erau blocurile! Case imense puse una peste alta, cutii de ciment pline de igrasie sufletească ce adăposteau jucării singure, aruncate de cei care le folosiseră în groapa unui cumplit destin comun al suferinței. Ferestrele blocurilor aveau ceva din privirea ultimă a bolnavilor deznădăjduiți. Dincolo de ele, în tăcere pâlpâia cu vulnerabilitatea candelei rămasă fără ulei, existența nefericită a oamenilor. Ajunsesem în București, capitala țării! "...

Bre, când ajungeam în capitală de județ căscam gura la blocurile turn ca la dumnezei. Eu veneam de la construcții pitice, nu era ca și când le vedeam prima dată.

...copiii aceștia minunați pe care îi avem să învețe să închidă tabletele, computerele și televizoarele și pentru o clipă să se uite în ochii disperați ai părinților lor care nu au bănuit nici în visele lor cele mai crunte că-i vor lăsa într-o lume atât de urâtă. Să învețe să-și întoarcă din când în când privirea sufletească spre mormintele eroilor și ale martirilor noștri, spre trecutul acestei țări atât de frământate de spaime, dar mângâiat de Dumnezeu. Să înceapă un exercițiu de câteva secunde și pe urmă să devină minute, ore și când vor deveni ani, se vor trezi că în fața vieții vor fi o verticală... pag. 166

 *  Să fii român! -  Dan Puric, Compania Dan Puric 2016, 175 pagini. 

_________________

Anu ăsta am mai citit:

1.  Shining - Stephen King
2.  Colorado Kid - Stephen King
3.  Misery - Stephen King
4.  Supunere - Michel Houellebecq
5.  Miercuri, respirăm - Ioana Chicet-Macoveiciuc
6.  Visul - Emile Zola 
7.  Noaptea de foc - Eric-Emmanuel Schmitt
8. Adio - Honore de Blazac
9. Hituri celebre din epoca Showa - Ryu Murakami
10. Jurnal intim (1) - Marin Preda
11. Jurnal intim (2) - Marin Preda
12. Luni de fiere - Pascal Bruckner
13. Luminița, mon amour - Cezar Paul-Bădescu
14. Dragă viață - Alice Munro
15. O mie de nopți - E.K. Johnston
16. Bel-Ami - Guy de Maupassant