Un roman rus - Emmanuel Carrere

        Nu mai repet circuitu’ prin care cărţile ce le citesc, majoritatea, ajung la mine.  Adică zic, or îs cumpărate de la Real pe nimic or îs primite-n dar.  Un roman rus * e din categoria pe nimic,  în valoare de 3,74 lei.

M-o atras, ca şi alte dăţi,   textul de pe ultima copertă:

“…. Aflate în căutarea propriei identităţi, personajele lui Carrere sfârşesc prin a deveni ceea ce nu ar fi gândit nicicând:  nebuni, asasini, violatori…” Pascal Bruckner

Am nimerit taman cartea în care niciunul dintre personajii nu se termină  astfel.

     Îmi era dor de-o carte rusească, d’aia cu zbuciumu sufletului, cu figuri paterne răvăşitoare, cu ierni grele şi dumnezei. Mă gândeam io c-un francez nu va scrie un roman astfel, dar tot mi-am dorit şi cu gându ăsta am început cititu.

Ca şi Întoarcerea acasă a lui Slavomir Rawicz, este o carte autobiografică.

Romanul cuprinde 7 capitole cu povestiri ce se întrepătrund la infinit, nu comod şi nu simplu, exact ca păpuşile Matrioşka de pe prima copertă. După închiderea cărţii, imaginea se limpezeşte şi povestea, una singură amu, se decantează  crâncenă.

Iubesc oamenii ce scriu ca şi când nu i-ar citi nimeni. Despre mama, ca şi când ea n-ar deschide niciodată cartea, despre fosta ca şi când actuala e într-o altă viaţă. La mine aşa o ajuns cartea asta, ca o splendidă declaraţie de dragoste pentru ce fu, cu drag încă pentru ce ar fi fost dacă, istoria aia factuală cu care ne amorţim nostalgiile şi ne îndulcim prezentul şi cu cea mai frumoasă pagină dedicată unei mame pe care-mi fu mie dat s-o citesc în astă viaţă. Or,  io n-am inimă nici pentru a cita aci câteva fragmente spumoase şi asta doar pentru că potrivit unor norme,  de nu le pricep,  ar fi catalogate vulgare.

Am citit-o-n postul Paştelui şi m-am amuzat teribil savurînd multele pagini erotice, ca să nu le spui porno, că oricum nu mă pricep la diagnostice d’astea exacte.  Amuzat ziceam pentru că mi-l imaginam pe bunicu răsucindu-se-n locul cu verdeaţă la aşa privelişti pioase cu nepoată sa ori poate m-am amuzat degeaba că oricum acolo destupa-se-vor multe minţi.

În cel dintâi capitol  Emmanuel face un reportaj despre un ungur, Toma Andras,  prizonier la sfârşitul  celui de-al Doilea Război Mondial, închis 53 de ani într-un azil de nebuni.

Împreună cu echipa  (Alain, Saşa, Jean-Marie ) şi echipamentul de televiziune  ajunge în Rusia, la Kotelnici şi începe pelerinajul prin locurile pe unde a trăit Andras Toma născut în 1925,  transferat în 1947 dintr-un lagăr de prizonieri la spitalul psihiatric din Kotelnici – a fost declarat mort iar el a murit. În 1997 i-a fost amputat un picior, iară în 1999 ca urmare a unui articol preluat de mai multe agenţii de ştiri sub sloganul: ultimul prizonier din al Doilea Război Mondial este printre noi, consulatul Ungariei de la Moscova se sesizează, începe demersurile  şi reuşeşte repatrierea.

Emmanuel, cu mamă de origine rusă, vorbise ruseşte în copilărie şi sunt delicioase intervenţiile sale în dialogurile cu reprezentanţii spitalului or cu locuitorii crâşmelor  da,da, ia panimaiu – da, da, înţeleg, kaneşno -  bineînţeles, ia ocen ploho gavariu pa ruski – vorbesc foarte prost ruseşte, delicioase pentru mine care patru ani de facultate m-am străduit să învăţ câteva boabe de la colegele mele rusoaice ş-am rămas c-o boabă: tapocichi – papuci. 

Apare ş-un Saşa Doi, supraveghetoru fesebist care face legea-n Kotelnici  - locul în care eşti dus atunci când dispari - plus amanta, Ania, o rusoaică visătoare de Paris şi bună vorbitoare de franceză. Povestea creionată liniar de directorul spitalului şi Saşa kaghebistu se-ncâlceşte pe spovada Aniei, dar echipa părăseşte Rusia.

În capitolul numărul doi, decembrie 2000, Emmanuel îşi aniversează cei 43 de ani. Se naşte, pornind de la constatarea că-n 3 ani va avea vârsta bunicului său dispărut,  povestea bunicului matern, George Zurubişvili, emigrant georgian ajuns în Franţa în anii douăzeci după studii făcute la Berlin, căsătorit c-o rusoaică,  dispărut la Bordeaux în 1944 şi a mamei sale:

... Adultă, tânără lipsită de mijloace materiale, cu nume aproape de nepronunţat, a devenit, luându-l pe cel al soţului, Helene Carrere D’Encause, profesor universitar, apoi autor de best-selleruri despre Rusia comunistă, postcomunistă şi imperială. A fost primită în Academia Franţei, unde este secretar pe viaţă. Această excepţională integrare într-o societate în care tatăl ei a trăit şi a dispărut ca un paria  s-a construit pe tăcere şi, dacă nu pe minciună, oricum pe refuzul de a recunoaşte o realitate traumatizantă.

   Tăcerea, refuzul realităţii au fost pentru ea pur şi simplu vitale. A le rupe înseamnă a o ucide sau cel puţina aceasta este convingerea ei. În schimb, eu sunt convins, că şi pentru ea, şi pentru mine, este indispensabil să o fac. Şi asta înainte ca ea să moară, iar eu să ajung la vârsta celui dispărut, căci altfel mă tem că trebuie să dispar şi eu ca el.... pag. 52

La momentul relaţiei cu Sophie, începutul volumului,  Emmanuel trecuse printr-o căsnicie de 13 ani.  Io nu m-am dumirit prea tare ce dragoste cu năbădăi îi lega. O percepea inferioară mediului său social  artistic, ea fiind doar o angajată a unei edituri de manuale şcolare, dar îi era mănuşă pe fanteziile şi trăirile erotice. Textele licenţioase, făr de prejudecăţi, îs savuroase cum deja am zis pentru mine în deplinătatea libertăţii mele personale, dar mi-s imposibile de reprodus pe un blog tortulos şi mi-i ciudă. Aş duce spovada pân la capăt, capătul la care am trăit o astfel de relaţie şi prin prisma căreia nu pot pricepe neam ce fu-n capu lu omu ăsta.  Într-un paragraf de cinci rânduri început c-o declaraţie de iubire şi sfârşit cu cât de proastă e Sophie că n-o auzit de Saul Bellow şi l-o botezat Solbelo mi se scurtcircuitează mintea.

Aci m-am oprit în aprilie-mai cu scrierea, mare noroc, căci povesteam toată cartea de-ar fi fost atunci vreme, amu e,  dar nu mai ştiu detaliile,  deci cele 200 de pagini rămase vor fi  pe repede înainte doar pe baza citatelor notate.

… Un jurnalist de la Le Monde mă sună pentru a-mi propune să scriu o nuvelă pentru seria lor de vară.... (…) Prima reacţie e de refuz, fiindcă nu am nicio idee, apoi îmi vine în minte că Sophie m-a întrebat într-o zi de ce n-aş scrie o poveste erotică.. .. (…) Însăilez povestea în trei zile, chiar înaintea plecării la Kotelnici. Nu îi spun Sophiei nimic. Habar nu am încă în ce măsură povestea va face ravagii îngrozitoare în viaţa mea şi cred că nicicând nu am scris vreun lucru cu atâta uşurinţă şi viteză…. pag.117

De aci am ramas si  far de diacritice pe calculator, taman cand Emmanuel se dumireste cat de tare o iubeste pe Sophie, desigur dupa ce o pierde.

… Si eu as vrea sa te merit, chiar daca stiu ca este prea tarziu. As vrea ca, in absenta si in lipsa ta, sa scriu o carte care sa ne spuna povestea, iubirea, nebunia care ne-a cuprins in aceasta vara, o carte care sa te faca sa te intorci la mine.

As vrea sa se nasca o a doua oara intaie oara. …pag.259

… Zic: asta si este povestea, insa nu sunt deloc sigur. Nici ca este povestea, nici ca toate acestea pot alcatui o poveste. Mi-am dorit sa povestesc doi ani din viata mea, despre Kotelnici, despre bunicul, despre limba rusa si despre Sophie, in speranta ca tot imi va cadea ceva in plasa, ceva care imi scapa si care ma macina. Insa de scapat tot imi scapa, si de macinat, tot ma macina…pag.291

Si declaratia pentru mam’sa de care va zisei, pasajul meu preferat:

… As vrea sa iti povestesc o amintire din copilarie. Eram la piscina, in vacanta, la soare. Trebuie sa fi avut vreo cinci, sase ani si invatam sa inot. Profesorul, sustinandu-ma, ma ajuta sa traversez bazinul. Erai asezata pe margine, pe scari, cu picioarele in apa si nu m-ai scapat din ochi pe tot parcursul lectiei. Purtai un costum de baie dintr-o singura piesa, cu dungi negre si albe. Erai tanara, frumoasa, imi suradeai si te iubeam cum, de atunci, nu am mai putut iubi nicio femeie, caci niciuna nu s-a putut compara cu tine, cu exceptia, acum, a fetitei mele. A traversa bazinul insemna a veni spre tine… (…)

Straniu, dar, uneori, scriind aceasta carte, regasesc acea senzatie de neuitat: de a inota catre tine, de a traversa bazinul ca sa ne intalnim…  (…)

Acum,  cartea este incheiata. Accept-o. Pentru tine este… pag.303

 Interesant exercitiul asta de a scrie despre o carte dupa juma de an  de la citire. As fi pariat ca nu mi-o ramas nimic in cap or, amu, imi amintesc perfect cateva scene foarte puternice in spiritu a ceea ce-mi doream cu zbuciumu sufletului si aproape rusesti. Si de la o prima citire pare c-am zis toate povestile din carte si mai ales cum se sfarsesc, nu-i deloc asa!

• Un roman rus – Emmanuel Carrere – Editura Trei, 2008

Aci cronica lui Dan C. Mihailescu  - nota asta am facut-o pentru mine cand oi avea net de vazut filme, amu n-am.

Maine, de la repetare nu scot iara produsul crud din cuptor ca intaia oara, revin cu propunerea mea pentru parada misterioasa.