Luni dimineaţă despre sâmbătă la prânz

            Iară am reuşit să plec în grabă uitând esenţiale p’ acasă doar ca să aştept  un ceas până vine trenu. Ia să caut o farmacie pentru un plasture mai mic, o s-o sperii pe mama cu bandaju ăsta pe juma de gât.

   Îi explic doamnei în halat alb că-mi trebe dimensiunea dintre cele două degete arătătoare ridicate a indicaţie şi niciun centimetru mai mult. Mă depărtez doi paşi pentru a cerceta prin ambalaj de-i taman ce-i nevoie:

 - Pastilele de slăbit de le face reclamă pe televizor!

-  N-avem!

-  Atunci un test de sarcină!

 Mă-ntorc amuzată să văz cine pofteşte la aşa combinaţie, nu mă dumiresc după fundul ascuns sub cârpe nesimetrice de drapel supravieţuitor în ce lună-i burta, în timp ce prin minte-mi retrece momentu-n care am aterizat într-o astfel de unitate ş-am cerut teste de sarcină de toţi banii, doamna cu halatu nepricepînd,  pentru ca-ntr-un final, după ce am scotocit şi pentru  alţi bănuţi, să primesc una bucată cutie lila, semn că iniţial „un test de sarcină de toţi banii” însemnase vro trei sferturi din unu.

    Ia să recuperez de aci dintre esenţialele rămase neplimbate.

Vânzătoarea făr de halat alb  caută cu privirea a zecea oară apa cu capac roz printre doar câteva necolorate înşiruite p-un raft,  îs atentă la copilă:

-          Ema, ai fost astăzi la biserică?

-          N-am fost! îmi traduc vorbele împiedicate printre şoapte şi hopuri de rostit rotunde

Ce frumoşi îi şad  zulufii  cei negri  de-i mărginesc chipul cel alb pe care vizualizez în secunda numărul doi retardul.

-          Dă-mi bani!

-          Nu-ţi dau! De vrei te servesc c-o prăjitură cu griş din cutia pentru mama, să nu-mi ceri două!

-          Prăjitură nu vreau, eu mănânc sănătos! îmi rosteşte îndesându-şi cu dosul palmei  vro cinci fursecuri trecute prin ciocolată.

-          Ce ai la gât? zice cu ochii pe jumătatea mea  înfăşată-n  alb.

N-am reuşi să-mi  tai o venă îmi trece prin cap răspunsul făr de vorbe.

- L-o călcat o maşină?! completează Ema înţelept înainte să reuşesc a da vro mărturisire.

  

De când în gara asta fac staţie trenuri pe care scrie în ruseşte bodogăn îndreptându-mă cu teamă spre pasajul subteran. Doamne dumnezeule al şireturilor ai milă mă milogesc păşind pe vârfuri printre rahaţi. Doar de vro cinci ori le legasem în juma de ceas pe desfăcute. Voi avea un drum grozav îmi profeţesc ridicându-mi poale de nădragi lungi. De nu-mi găsiră diabetu,  făr de hepatită nu plec d’ aci.

Mi-i năduf zorul cu care mă urnesc de acasă, dar mi-i mare bucurie aşteptarea în care pe scaune de plastic galben, jegoase,  ronţăi chipsuri din pungi lucioase iubind macii cei roşii de-şi făuresc ei drumul printre bolovani şi căi ferate.  În urmă cu şase ani alta îmi era fixaţia înainte de tren: pufarinele. Aşa cum amu la Auchan mi-i Spriteul la juma de litru şi când ajung la mama gogoşile de la colţul pieţei. Zâmbesc Ştefănuţului care de la nivelul 4 ani îmi decretase “Niciodată în viaţa mea n-am mâncat gogoşi mai bune ca astea cu fulgi de zăpadă!”.

-          L-am căutat în salon, nu era acolo, dar când să ies am văzut scris SIDA. M-am dus repede şi am întrebat doctoru dacă m-am îmbolnăvit cât nu l-am găsit. Mi-a zis că nu.

 De astă dată nu mă mai deranjez să identific personajul, am aşa o încredere  că voi avea vreme în următoarele două, trei ceasuri.

Iote c-o venit trenu şi n-am terminat ronţăitu.

Mă aşez lângă o cutie cartonată, găurită, piuitoare, cu izuri de găinaţ. Poate că era pe undeva un alt scaun liber, dar pe lângă pasajul infect, toate-s amu ozonate. În faţa mea un domn c-o carte bisericească, de nu aş şti eu bine cărţile acestea lucioase, viu colorate, de-s plimbate sectant prin trenuri, cu amintirea bibliotecii bunicului în care erau toate rufoase, îngălbenite şi negre, aş jura că-s de poveşti pentru ăi mici. Dincolo, pe diagonală,  unul cu poezii de Emil Brumaru, numa intelectuali de la o vreme prin trenurile astea dau diagnostice amintindu-mi de drumul trecut când un domn citea Filosofie italiană contemporană , iară un altul Andrei Pleşu.

 Pe cele patru scaune laterale şedeau doamnele cu SIDA. Două.

-          Anu ăsta o să mor,  aşa mi-o ghicit o ţigancă la treişpe ani, c-o să mor la şapteşpatru!

Şaptezeci şi patru?! Sacou cu pătrăţele şi pantaloni cu dungi, or invers, alb cu gri şi albastru. Papuci negri cu talpă uriaşă.  Bucle cărămizii, unghii roz, rucsac de forma, culoare şi înălţimea unei butelii. Şaptezeci şi patru?!

-          Dacă te-ai hrăni cu cuvântu Domnului , nu ar mai trebui să mănânci cartofi prăjiţi! îmi propăvăduieşte Smeritu  născând în mine un adevărat război dacă mă amuz cu Ăsta, pierd profeţiile ţigăncii.

-      Îs la cură de slăbire, meniul de mi-l recomandaţi nu mi-i indicat! mă descotorosesc repede şi-mi comut instant auzul pe frecvenţa vecină, nu înainte de a-mi aşeza în poală Tsukuru Tazaki, splendida carte murakamaiamă împrumutată de la G., care-mi era musai necesară pentru camuflat atenţii.

-          Mi-o ghicit c-o să mă mărit c-un alb şi aşa o fost!

Bună ţiganca asta, dintre toţi negrii din Nicoreşti, i-o prezis un alb!

-      Ce viaţă am mai avut, trei săptămâni nu ne-am culcat unu cu altu după nuntă, c-am dormit la picioarele patului în care era mama. Patruzeci de ani am fost cu el în staţiune până n-am mai suportat nopţile de nesomn în care el şi prietenii lui jucau table. Io am votat cu Ponta, nu cu Băsescu care ne-o luat două milioane din pensii, cu Ponta care ne-o dat unu înapoi.

Moment în care doamna cea cadrilată o trebuit să-şi înghită spovedaniile căci prietena ei o ajuns la capăt de drum.

Moment în care Piosu o găsit o frecvenţă liberă pentru o predică înregistrată Şi Domnul o zis să nu se facă şi s-o făcut...

-          Primiţi cu bogdaproste nişte prăjituri cu griş din cutia pentru ziua mamei? Io n-am habar cu d’astea, dar omu lu’ dumnezeu mi-o zis că şi azi e un fel de sărbătoare cu nişte moşi or am nişte morţi care poate poftesc.

Toată lumea o vrut, inclusiv puişorii din cutia perforată, ceea ce mi-o cam împuţinat darul pentru mama. Restul drumului m-am dedicat doar noii mele tovarăşe şapteşpatru, al cărei debit pentru poveşti era cu mult peste putinţele mele de memorare, fu ceva despre cineva care şi-o dat foc murind în chinuri numa pentru că dumnezeul cel bun are grijă în mărinimia sa de noi toţi, apoi despre o noră ţigancă la nunta căreia Şapteşpatru păşise pentru prima dată într-o curte faianţată, ceva despre neruşinata de Udrea care n-am reţinut pe cine o călărit pe televizor.

-          De ce fac eu cinci ceasuri până la Galaţi? îl întreabă pe controlorul de bilete care tre să se recunoască habarnist

-          Probabil biletul este prin Buzău, deşi aveaţi cursă prin Tecuci – îmi dau io cu părerea mea de specialistă a patru ani cu trenuri de Galaţi.

Ajunsă la destinaţie dau roată celor  trei vagoane de la o mie nouă sute pe care scrie Tecuci-Galaţi să mă milogesc d-un controlor s-o ia şi pe Şapteşpatru cu biletu ei de Buzău. Cum nu-i nici urmă de vrunu, mă întorc la doamna mea cu rucsac şi sacou:

-          Io zic să vă urcaţi aşa, doară n-o să vă dea jos pe drum!

 Cât ea se aşează cu juma de inimă, mai pornesc într-o tură de vagoane făr de rezultate caschetoase şi-n timp ce trenul se urneşte îi trimit spre fereastră credinţa mea că totul va fi bine.

În faţa mea,  un câine se prăbuşeşte sub lovitura unei răngi de fier.

-          Omule,  dar eşti nebun! mă reped cu ochii în lacrimi spre cel care-l nimicise.

Mă-mbrânceşte şi-mi arată un crac de pantalon sfâşiat ş-un ciorap însângerat.

În sfârşit,  acasă.