Scrisoare către mine, copila

Ce te fâstâcii aşa, Stroişor?!

Îs în trecere, nu fă mare tărăboi!

Am venit olecuţă să-ţi las vorbă despre cât de dragă îmi eşti amu,  apoi iară plec pentru multe vremi. Nu mă vezi prea bine? Îs supărată, tare supărată, iară am pierdut la table, trei partide, pricepi ce tragedie?! Sigur că-mi pricepi toate înţepăturile astea din inimă, îs neschimbate de bătrâneţi. De năcaz am băut o gură de bere, d-aia mi-s obrajii bujorii, vezi ce semănăm încă? N-are niciun farmec berea asta de-o pot bea în cantităţi făr de interdicţii. N-am uitat niciuna din secundele alea în care, după despărţiri de-o vară, mergeam cu mama şi tata în parcu ăl de lângă tren,  cu bere la halbă din care aveam voie doar mustăţi şi apă Aurora dulce, bulbucoasă în sticle verzi şi ţigănci cu fuste curcubee.

Nu, verile nu-mi mai sunt pe coclauri. Nu mai calc desculţă colbul încins, nu mai fur pepeni din bostănării nepăzite, nu mă mai perpelesc pe ţigle încinse, nu mai smântânesc ulcele în beciul cel întunecat, nu mai răpesc din coteneaţă ouă calde, nu-mi mai frâng braţele pe roata cu apă grea şi nici spinările pe hlujani verzi, nu mai aştern capcane pentru porumbei rătăcitori, nu mai primesc încălţări cumpărate de mama pe baza unui şiret cât mâna, nu mai înfăş mâţi în cărpe de pe războiul Bunei, nu mai snopesc în bătaie vrejuri de fasole uscată, nu mai adorm în colibe neacoperite pe paie aurii, nu mai împletesc coroniţe din flori nemuritoare mov  şi nici nu mai pândesc primele bobiţe de poamă coaptă, nu mă mai ascund în vişin să privesc viaţa din ceruri, nu mai dorm pe prispe cu broscuţe şi stele, nu mai ronţăi morcov din pământ şi nici castraveţi negru înţepători cu floare galbenă, nu mai amestec lut cu apă şi gunoi pentru cârpit  chilere vechi or înălţat acareturi noi, nu mai beu lapte cald din tas proaspăt spălat, nu mai am credinţa că groapa de gunoi ascunde comorile pământului ci doar ursuleţi din cauciuc murdar făr de mâini.

Nu, iernile nu le mai aştept cu geci fâşoase până-n podele, nu mai cutreier toate uliţele a colindă şi nici nu-mi mai atârnă buzunarele cu monede din care să-mi cumpăr remi scumpe. Nu-mi mai deger picioare ude la derdeluş şi nici nu mă mai topesc pe vatră încinsă, nu mai privesc plămădeli în covată şi nici nu mai miros a poale-n brâu.

Nu, primăvara nu mai sar garduri de grădiniţe să fur flori pentru biserică, nu mai îngân înger,  îngeraşul meu, nu mai împământesc bulbi de ceapă or rădăcini de varză cu tăruş de lemn, nu mai flutur boabe de porumb şi nu mai chem ploile.

Nu, toamna nu mai aştept 15 septembrie şi oraşul şi apoi iară mustăriile şi lesele de grâne   şi târâitul printre covoare de frunze. Nici oamenii nu-i mai calc cu bicicleta şi nici genunchii nu mi-i mai zdrobesc pe sub roţi de căruţe.

 Ce mai fac atunci amu? Uneori mă răsfăţ cu apă dulce, bulbucoasă,  la pet mic, verde,  rebotezată Sprite or cu pâine mare scăldată-n zahăr.  Nu mă mai tem de ţigănci cu poale păuneşti ce mă pot fura de lângă mama taman în secunda în care am recuperat-o după multe absenţe. Amu la fiecare revedere îs atentă la firele ei albe tinere şi rămân cu doruri restante. Uneori îmi împletesc codiţe de care nu mai leg funde mari, apretate. Breton nu-mi tai niciodată. Citesc aproape la fel de mult ca-n alte vremi, dar făr de spectatori entuziaşti. Tot iubesc cuvintele mai mult decât pe oamenii de mi le inspiră, tot visez în poveşti. Uneori fac doar ce-mi place şi ascult doar ce vreau. Nu mai am în jurul meu zeci de prieteni pe care să-i disciplinez conform regulilor jocului. Uneori, am şansa câte unui om făr de reguli. Poţi să crezi ce minuni desăvârşesc amu, io aia tu care nici cruciuliţe pe etamină drepte nu făceam, nici pictură, nici muzică, nici sport, doar netalent? Când mi-i întuneric mă sprijin pe lumina ta, că tare am mai fost fericită şi habar n-am avut. Şi-ţi mulţumesc că nu te-am pierdut în verile şi iernile în care nu mai fu loc de nostalgii! Uneori  îs fericită.

- La mulţi ani, copilă! Te tare iubesc, Măriucă!