Bunicul

Intersecţia în vorbe cu un prieten drag mi-a rostogolit în suflet amintiri preţioase.

Intâlnirea cu bunicu aştepându-şi în pantaloni de trening pe o canapea de vinilin sfârşitul, m-a răvăşit!

- Săru’ mâna, bunicu’!

Nu răspunde, poate că e mort gândesc privindu-i obrajii retraşi în vineţiu. O gură deschisă şi niciun sunet.

Ating cu atenţie mâinile împreunate a sicriu, uşor mi se deschid ochi tulburi adânci.

-         Săru’ mâna, bunicu’!

-         Bine ai venit, să nu mai pleci! Să te muţi dincolo peste noapte şi să-mi păzeşti lumânarea!

-    Nici nu mă recunoşti, cine sunt eu bunicu’?!

-         Dănuţa!

-         Maria îs bunicu’!

-         Mă minţi!

 Pe chipul doar în piele şi oase, două firişoare ştirbe, roşii se ridică a zâmbet uriaş, parcă de undeva din adăncuri tulburi se ridică către mine cerul senin, albastrul ochilor copilăriei mele.

Mă sfârşeşte viaţa aceasta scursă de la o regăsire la alta.

Chipul bătrânului prăbuşit în faţa mea n-o pot conştientiza ca fiind a bunicului. Şi amu când scriu peste ea  mi se suprapun barba albă şi lungă peste obraji rotofei îmbujoraţi  şi lumină albastră, exact ca bunicii din cărţile de poveşti!

In copilărie Dumnezeu avea chipul bunicului, amu poate doar Sfântu Petru când nu e copleşit de trebi la vamă să aibă chipul acesta blând.

Anul trecut l-am vizitat cu bebe, într-o casă străină nouă. Era Boboteaza, ziua în care bunica plecase cu ani în urmă dincolo (puţin credea bunicu).

Un salon mare, poate zece străini în el, bebe 2 ani şi eu în uşă. Nu-l vedeam pe bunicu, bebe pe diagonala salonului, în capăt se opreşte lângă o sobă, îi sărută mâna şi-i îndeasă cu toate degetele-n gura felii de portocală. Nu-l mai văzuse niciodată, sărutul nu ştiu de unde l-a avut, ba da, din lumea lui de nepământeam aterizat aci să mă minuneze pe mine cu toate astea şi multe altele dincolo de minte, dar nu şi de suflet!

Bunicu are 96 de ani, respiră doar pe gură şi-mi spune că aşteaptă, cu dureri în toate gramele de fiinţă rămasă aci, moartea.

Şi-mi amintesc printre lacrimi cum in toţi anii aceştia de fără rosturi am auzit exact când a trebuit vocea bunicului îngenunchiat într-o zi de vară arsă ”Dumnezeu nu ne-a dat viaţa s-o sfârşim noi!  ”

Da, ceea ce nu au reuşit anii de lagăr rusesc, temniţele pentru deţinutul politic, foametea şi boala, a reuşit singurătatea într-un final grotesc!

Imi spune că nu mai poate citi, vede, dar nu poate ţine cartea.

Văd ca ieri prispa de sub bolta cu ţâţa oii coaptă, bunica şi bunicu pe un curcubeu ţesut şi eu în faţa lor citind cu patimă din “Povestirile duhovniceşti”  cartea albastră cât palma mea. Cu mintea de amu nu ştiu ce era de intonat, de ţipat sau de şoptit, da-mi amintesc limpede despre Dumnezeu care pedepseşte cerceii din ureche cu apă grea în căldări pe măsura cerceilor (amu zâmbesc, dar la 30 de ani am purtat prima pereche de cercei şi aceia milimetrici), despre femei cu avorturi răstignite şi sâni sfâşiaţi în veşnicie de corbi urâcioşi. Acesta este Dumnezeul copilăriei mele şi Dumnezeul găsit de bunicu la 20 de ani într-un om şi propovăduit iată o viaţă!

După spectacolele acestea pe care le dădeam doar duminica după prânz, uneori şi-n faţa altor neamuri sau doar vecini, mă întorceam la cărţile mele unde analizam cu pixul în mână în câte feluri poate fi o voce sau o privire la Sandra Brown, n-am amu notiţele la îndemână  , dar erau în zeci de feluri descrise  şi niciodată nu se repetau. Trebe să caut ciornele acelea, pe aceeaşi pagină notam din Cioran furios pe un Dumnezeu nedrept, plăngeam cu adolescentul lui Eliade şi trăiam poveşti de iubire tâmpă!

Si mă certam cu bunicu toată ziua, crescusem, poate eram a cincea”dacă Dumnezeu te vroia cu mov la ochi şi cu roşu pe unghii, aşa te făcea!”/ “dacă Dumnezeu mă vroia pocăită, aşa mă făcea!”

Nu aveam televizor, pe acelaşi principiu al diavolului, eram îngrozitor de frustrată din acest motiv şi iată că amu, la douăzeci de ani după astea, de bună voie şi nesilită de nimeni am renunţat la el.

Dar, să mă întorc într-un miez de noapte, veneam de la un televizor din vecini, bocită toată, România fusese eliminată de Suedia, aveam pe retină un Răducioiu prăbuşit pe gazon în hohote de plâns şi un Dan Petrescu necrezându-şi ratarea. Bunicu în faţa casei îngenunchiat cu o icoană uriaşă, eu cu burta in sus direct pe pământ lângă el, apoi zorii ce ne-au găsit tot acolo, pe mine suspinând a înfrângere fotbalistică şi pe bunicu implorăndu-l pe Sfântul Ilie din icoană să aducă ploaia că arde câmpu.

   

Mă dor pantalonii lui de trening, semn a neputinţa de a închide un fermoar sau o cataramă. Si la câmp bunicu purta pantaloni de stofă neagră şi curea lată peste brâu ţesut vişiniu, pân să moară bunica avea cămăşi senine, apoi o vreme triste şi-ncoace doar bluza de pijama.

In facultate purtam alternativ noaptea când cămaşa bunicii, când a bunicului. Printre mătăsuri, satenuri, danteluţe şi corpuri goale, apăream şi eu ca o nălucă, uneori în cămaşa pân la genunchi din bumbac albastru şcolăresc a bunicului în care încăpeam şi de trei ori la cât era de largă , alteori în cea din bumbac alb cu flori gri a bunicii, asta-mi era pănă la glezne şi-mi era tare dragă pentru că-n jurul gâtului avea un rujulet din dantelă fină, boierească o simţeam eu. La toate zâmbetele ironice sau vorbele grele ce mi se aruncau când îmi făceam astfel intrarea pe holuri ticsite de împreunări, îmi atingeam cu sfinţenie cămăşile şi mi-l aminteam pe bunicu spunând cu furie la apariţia mea în pantaloni scurţi ”femeia de la brâu în sus trebe văzută doar de medic!”   Parcă o zis şi de preot, da’ cum amu nu văd ce rost are popa aci, zic fără!

Cred că una dintre cele mai dramatice etape ale  iubirii dintre noi a fost prin anul doi de facultate.

Intr-o cameră de cămin cu miros de linoleum proaspăt  spălat c-un kil de clor, sor’mea cu ochii măriţi de şoc, pe cât de măriţi pot fi nişte ochi mici de chinezoaică, mă imploră să-i spun că nu-i adevărat  “ce ştim noi e adevărat, ce ştiu ei e adevărat!” rostesc prăbuşită la rându-mi.

In casa bunicilor printre icoane cu Sântul Nicolae, la loc de mare cinste era tabloul lui Corneliu Zelea Codreanu, crescusem visând la studenţi în cămăşi verzi, mă îndrăgostisem de imaginea celui care năştea dreptatea de pe un cal alb, eram fascinată de lumea din “Cărticica şefului de cuib”, ştiam toate procesele nedrepe şi plângeam cu sufletu la fiecare nouă recitire şi ucidere. Ion Moţa şi ai lui erau pentru noi oaspeţii de seamă din amintirile bunicului.

Din lumea aceasta am aterizat eu împreună cu sor’mea într-o cameră de studenţi la Istorie.

A doua zi dimineaţă am plecat la bunicu: ”Legionarii tăi au ucis oameni, 20 de evrei, un român, sute, ştii bunicu că Isus era evreu?!”

L-am mai revăzut după cinci ani într-un salon uriaş şi amu pe o canapea din vinilin.

Când îmi amintesc de seara aceea mă apucă o furie uriaşă, caut printre sute de informaţii una care să-mi spună că bunicu nu s-a înşelat în iubirile lui fanatice. La un moment dat bunicu mi-a trimis un plic mare, alb, gros. Sunt pagini printate şi fotografia din tabloul-icoană de pe perete, nu le-am citit niciodată!

Sprijinit în baston, un bătrân mă îmbrăţişează cu forţă “te iubesc mult!”.

In faţa lumânării ce arde de acum în Casa cea Nouă mi-i gând la verile în care admiram împreună dealul nostru, coasta cum îi spune bunicu, eu inventam poveşti despre un pământ al făgăduinţei cu tălpi din mărăcini spinoşi, brâu de flori nemuritoare, cu sunătoare galbenă-n cosiţe, cu barba de porumb copt si moţuri cu viţă de vie, iară bunicu îmi dădea dreptate păşind alene şi certându-mă că luată cu povestea vaca iară o intrat în bostănăriile oamenilor

Drum bun, bunicu!