Cobor deja asudată din autobuz; afară-s 40 de grade și car bidoane spre Centrul de reciclare. Zâmbesc tâmp, imaginându-mi că vestea asta mică te-ar bucura mult: da, și-n țara lui Nimeni-Nicăieri-Nimic se reciclează olecuță.
Pe ceasul de la Profi nonstop îmi sare-n ochi (împreună cu soarele puternic) data: 13.06.2025. Mi se strânge inima, iar durerea e atât de puternică încât mă opresc, să nu crează cineva că fac atac de cord. Lacrimile țâșnesc valuri — dacă tu nu m-ai mai bântuit, eu te-am cam uitat. Îmi pare atât de rău! Îmi trece prin cap că ar trebui să-ți scriu. Ce dracu' să mai scriu? răspunde automat Vocea Nimeni-Nicăieri-Nimic care-mi anulează orice intenție direct din fașă. Apoi îmi amintesc de omul drag care mi-a mărturisit crud: Trebuie să mă reapuc de mine până nu mă las baltă de tot.
Pe canalul de crime, oricât de mare ar fi tragedia — și de cele mai multe ori chiar este — povestea victimelor e spusă și pentru a atrage atenția și eventual pentru a preveni alte morți. Sfârșitul vostru îmi reamintește, de câte ori lehamitea mi-o ia razna, că suntem al dracu' de muritori și că mai clipim de două ori și-am și ajuns la capăt. Trebuie să mă reapuc de mine până nu mă las baltă de tot — e atât de nedrept să existe în viețile noastre fragile. O ființă care a murit acum 10, 15 ani a trăit musai mai puțin decât mine? Nici pomeneală! Anii ăștia de se evaporă pe pilot automat n-ar trebui înregistrați pe crucile alea ce păstrează bilanțuri finale...
La-ntoarcere, e iară coadă. Mă gândesc că nu le strică să le plimb pe sticle și pân la Pepco, de unde nu cumpăr decât o văzuță albastră pentru camera fiului, căruia nu-i pasă ce colecții îi defilez pe birou. Nu-mi amintesc de știi biroul ăsta cărat din casa mamei după douăzeci de ani — cred că da, cred că nu. Am urcat și la Kik bidoanele, deh, coada la reciclare nu se mai sfârșea. Exact când am vrut să scriu că de acolo nu am cumpărat nimic, mi-am amintit că văzuca e de la ei și, din celălalt magazin, pe ce am cheltuit banii nu mai știu. Acum, la recitirea textului, după o zi de pauză, mi-am amintit: un maiou roz. În timp ce admiram nuanța, Vocea-mi spunea că nu-l voi purta niciodată, că mie nu îmi place culoarea.
Acum plâng pentru că a trecut doar o zi de când am revăzut fotografia voastră roz de la înmormântare. Îmi vine-n minte și fustița ta roz de la banchetul de clasa a VIII-a. Aș fi jurat că e o culoare incompatibilă cu bocancii grei, tricourile negre și capetele de mort pe care le purtai în vremea aia. Și eu te imitam, deși picau ca nuca-n perete pe fustele mele în clini, cu buline mici și bluzele mamei din vâscoză înflorată. Zice AI că rozul puternic exprimă nonconformism. Să mori la treizeci de ani împreună cu întreaga ta familie, ăsta nonconformism, te-o ghicit!
Mi-am amintit de părul tău Slash 100%. Tu-l plăceai mai mult pe Axl? Că eram îndrăgostită de el și nu pare deloc acum genul meu. Mă pufnește râsul de-a binelea. Mi-am reamintit de-o bluziță pepită alb cu negru. Cred că avea niște volănașe pe mijloc, încălțămintea era dintr-o mușama alb cu mov și peste toate trona un breloc cu Metallica. De pe atunci aveam stil.
Uit mult în ultima vreme. Când am recunoscut data de 13 iunie — ziua ta de naștere — pe aia a morții nu ți-am știut-o niciodată; tre să-l întreb pe Google măcar anul ... Începusem a zice că atunci când am făcut legătura între data ceasului din oraș și buletinul tău, am plâns puțin și din recunoștință că nu am uitat. N-am avut niciodată ținerea de minte a soră-mii or a rusoaicei din București, care își amintesc cu precizie că acum 5 ani și 7 ore ploua, că noi am mers la teatru și am mâncat eugenii, că aveam sandale verzi și tricouri roșii. Dar acum e prea de tot — nu mai știu cele mai multe dintre zilele de naștere și nici numele oamenilor de fură, uneori chiar ale celor de îs.
M-am pornit să-ți zic ceva, dar ce surpriză — am uitat ce.
De ce ai încetat să mă mai bântui?! O făceai dintâi în toate zilele și-n toți anii.
Mi-am amintit! În copilărie și adolescență ai fost idolul meu, cel puțin atunci. Crez că-i o mare binecuvântare să-ți faci icoană nu doar din omul de lângă tine, ci chiar din prietena ta cea mai bună. Cu mintea de acum nu pricep cum de m-am lipit de tine. Eu, nepoata bunicului meu predicator în Oastea Domnului, care o priveam pe L. ca pe cea mai mare păcătoasă a lumii doar pentru că își spăla părul în toate duminicile. Iară tu, care nu doar că nu aveai niciun Dumnezeu, dar posedai și toate argumentele din lume pentru bazaconia la care mă-nchin. Mi-i tristețe să descifrez în sarcasmul pe care ți l-am adorat și pe care mi l-am însușit pocit mecanisme de apărare. Un merit tot are și scutul ăla de te-o apărat de proști.
Știi, mă gândeam astă noapte — de aia te-am și visat atât de frumos— cât de greu ți-a fost. Cât ai fost tu autentică (și, ho-ho, ce-ai mai fost!) și cât ai fost nu atât ceea ce și-au dorit părinții tăi, ci ceea ce nu i-ar fi făcut de râs în gura lumii. Ce povară! Odată C. mi-a povestit că în liceu învățai la toate materiile, tot timpul, doar din respect pentru profesorii tăi, colegii și prietenii tatălui tău. Bine, mie să învăț la toate disciplinele unei zile mi-ar fi trebuit o săptămână, ție îți era suficient un ceas.
În pauza dintre cele două tururi electorale nebunești, ne-am trezit la masă aniversară înconjurați doar de oameni din tabăra adversă. Nu ai idee, poate că ai, câtă spaimă am tras de data asta. B. mă tot consola că vom pleca în Ungaria, copilul o și zis că mamă-sa e fixată pe Noua Zeelandă, dar mie îmi place atât de mult Nimeni-Nicăieri-Nimic. Și casa noastră e atât de frumoasă acum! Doamna B. mi-o zis că trăiesc într-o grădină botanică, nici n-am conștientizat asta înainte.
Eram la oameni dragi. Începusem a spune, tot cu oameni dragi. La plecare, i-am mărturisit lui B. că mă simt mai mult ca niciodată singură între atâtea persoane atât de diferite de credințele noastre. Ce nu-ți găseai tu locul în lumea de atunci... Acum mulți ani, poate 10, mi-o zis C. că-n ultima vreme v-ați înstrăinat, că erați doar voi trei. Peste informația aceasta s-o așternut acum fă-ți rai din cine ești, cu cine ești. Nu te burzului așa, nu Raiul imaginat biblic, ci ăsta construit cu puterea uriașă de-o avem în noi pentru azi și acum. Abia acum vă înțeleg deplin decizia. De-ar fi după mine n-aș mai ieși din curte. Nimic nu-mi lipsește! Probabil, după o lună, mi-ar fi foarte dor de Pepco și Kik, de unde să cumpăr decorațiuni pe care pisoii le sparg în aceeași zi.
Ți-ar fi plăcut mult B. și tu lui. Nu mai cunosc un alt om, cu excepția voastră, care să fie expert în a lua de la viață bucuria — doar bucuria și prezentul. Ați fi terminat vreodată de vorbit, voi, enciclopediștii, despre rock-urile voastre, chimie, fizică, politică? Nu crez. Poate pentru că ești înțăpenită la 30, nu mi te pot imagina astăzi altfel. Cu un fiu adolescent, cu un bărbat care, după 30 de ani, încă te adoră — astea-s ușor de închipuit. Dar tu, îmbătrânită... bașca.
N-am de la mama nicio poză adusă, deci nici cu tine și tre să mă mulțumesc cu ce-mi arată Google: fotografia cu voi trei în roz de la înmormântare. Doamne, uitasem cât ești de frumoasă! Februarie, 2012 — îmi amintesc ce frig era, pentru că nu eram departe, ci la o altă moarte. Nu mi-o trecut o secundă prin minte să ajung la cele trei sicrie, de aceea în toate ceasurile în care nu-mi dispăreai din minte, mă simțeam vinovată pentru decizie.
Parcă-s nebună. M-o luat un râs isteric recitind acum toate mesajele de atunci cu Dumnezeu în sus și Dumnezeu în jos. Mi s-o năzărit că poate oamenii în viața cărora nu a existat Dumnezeu, l-au aflat în moarte, or poate că nu, nici nu-i treaba mea. Doar am râs în hohote, așa cum ai făcut tu de atâtea ori pe Subiect.
Uitasem cum îl chema pe fiul vostru de o lună. Mi-o zis internetul și abia acum, la atâta amar de vreme de oale și ulcele, mi-am dat seama că ai ales pentru el numele băiețelului dirigăi. Cât de interesant, după atâția ani de liceu și facultate, ai rămas tot la dragostea ta cea mai mare: profa de fizică din generală. Și-n cazul meu, profesorii care m-au marcat sunt cei întâlniți în primii ani; mai târziu, chiar niciunul. Iară zâmbesc, imaginându-mi cum ai reacționa de ți-aș pomeni de doamna Stoleru, profa noastră de română, pe care eu am adorat-o și care pentru tine fu un coșmar — ca toate profele din lumea asta care oferă libertate absolută de creație.
Îi povestesc de multe ori lui B. despre tine, despre cum întrebai câte rânduri trebuie să aibă compunerea ori eseul și că nu depășeai cu un cuvânt limita minimă. Mi te imaginez citind scrisoarea mea pe diagonală. Ai dreptate că mă puteam opri liniștită la primul paragraf. Cum vezi abandonarea contabilității? Știu că pare greu de crezut, dar pentru o vreme am iubit-o mult.
O să intru pe Yahoo să verific ce telegrame mai am de la tine pe acolo. Drept e că mi-i cam teamă. Mi-i atât de dor și doare. Cică n-am nimic păstrat. Cum naiba?! Când mori să dispară odată cu tine toate cuvintele pe care le-ai scris, asta da performanță! Îmi explodează capul, știu că aveam, le recitisem...
Un mormânt, trei sicrie, minus 20 de grade, 500 de oameni - foto și video așa ați rămas în veșnicia internetului. Ar trebui să fie ilegale afișările astea.
Am ales de pe YouTube una dintre muzicile tale, Poison - iartă-mă, dar zdrăngăneală mai mare n-am mai auzit de atunci!
Știam că ți-am scris nu demult o altă scrisoare. Am găsit-o, e AICI din 2014. Am așa o deznădejde privind rezultatul: unșpe ani or zburat într-o clipită! Ceasul vostru s-a oprit atunci, ale noastre s-au tot învârtit, dar cât fu rost în anii ăștia nici mulți, nici puțini? Fiul tău avea o lună când n-a mai fost, la mine acuș e martie, imediat noiembrie, câte vieți risipesc între ele?!
Așa, de niciunde, imaginea mașinii din județul cel nou, care poartă numărul vostru, VDN. O întâlnesc de multe ori și mai mereu îmi amintește de ultima întâlnire cu voi ș-a voastră mașină neagră VDN. De ne-am intersecta după pauza asta de 15 ani, ne-am regăsi? Cred că am continua de unde am rămas, de la Ștefănuț mâncând păienjeni de pe un gard ruginit în parc. Era într-un căruț albastru atunci, acum abia ce a împlinit 17 ani.
Cum ne-am comporta, ce am spune, de-am ști că pe omul în carne și oase din fața noastră nu-l vom mai vedea niciodată? Ar cădea măștile fricii de expunere emoțională? Ne-am vulnerabiliza? Am doar un răspuns idiot: ți-aș ține puternic capul între palme, te-aș privi cu ochii plini de lacrimi și te-aș încuraja să nu-ți fie teamă de sfârșitul care va urma. Și aș completa, tot nărod: ești în colecția mea de oameni-Oameni.
Ce experiență să-mi recitesc file de jurnal, portaluri către viețile uitate.
Rogu-te, de nu-i mare abuzu’ din parte-mi la noua ta condiţiune, trimite-mi-o pe Juli acasă! Așa-mi încheiam atunci, în 2014, scrisoarea. Mi-i tulbure perioada cu pierderea, pentru limpezire ar trebui să caut alte spovedanii scrise cu negru și nu-i vreme amu. Îmi vin trei prunci în ospeție, am nevoie de toate puterile și mințile.
Acum că eu am dat semn, aștept să o faci și tu.
Să aveți grijă și să vă distrați! Am încredere deplină. Și nu uita: să mă bântui iară! De sunteți pe etaj cu C.: salutări, îl voi pomeni imediat cu împielițații.
Fug că ajung tazmanienii. Cât durează 18 ore, o săptămână, o lună?! Cred că-i mult mai ușor să mori.
O să mai plâng o vreme, iartă-mă, cât mi-oi mai aminti.
______________
În arhiva seriei:
1. Mărășasca
3. O carte și un pisoi, apoi sfârșit
4. Veacul ei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu