▼

luni, 4 decembrie 2023

SUFLETUL LUMII


4/31 ➤ Provocarea lunii decembrie  31 de povești pentru 31 de zile.


De ce astă carte

Cartea cu numărul cinci, și ultima,  ascultată în două săptămâni de abonament fu Sufletul lumii. Și-n sfârșit mi-am împlinit fantezia pe care am avut-o de la primul volum. Să citesc pe hârtie simultan ceea ce aud. De fapt, nu fu chiar așa concomitent, ci mai degrabă succesiv. Dimineața și seara citeam în pat, peste zi ascultam cu căștile în urechi continuările, indiferent ce trebi erau pe listă. Am scos araci, am copt bezele,  am fost la piață, am modelat o Panteră Roz, am gătit pentru căței și pisoi, am unit macarons pe Sufletul lumii și vocea Cameliei Cavadia. Ce experiență! 

Multe păcate or fi având vremile de le trăim, dar să asculți unul dintre autorii tăi preferați citindu-și scriitura, sigur mai anulează dintre relele alea. 

Ca să nu las loc de suspans, topul personal pentru ceea ce am citit până acum de aceeași autoare (fiecărui volum i-am acordat câte 5 steluțe):

3. Vina - am povestit  AICI despre volumul de debut cocoțat pe locul 7 în clasamentul celor 33 de cărți citite în 2022;

2. Măștile fricii - prima mea întâlnire cu scriitura,  ASTA.  Romanul l-am urcat pe locul 3 în topul celor 37 de volume citite în 2021;

1. Sufletul lumii 



***** Poveștile ca  viață

Fix o duzină de povestiri adună Sufletul Cameliei Cavadia.  Fie că durează 1:12:09 lectura or doar 17:56, am cules (sper corect) extremele cu 39 de pagini or doar nouă, universul de-l nasc este întreg. Nimic nu lipsește și misiunea teleportării se realizează cu succes. Fie că aterizarea se face în real or într-un rural fantastic, sau chiar pe granița dintre ele,  pe lumină or beznă, printre draci ori d'ăialalții,   sigur e că emoțiile puternice nu lipsesc. De foarte multă vreme n-am mai citit/ascultat o carte cu inima mărită. Nici n-aș ști să zic care fu aceea de dinainte, pe lista lui 2023 sigur nu-i o alta ca ea. 

Am scris această carte pentru că mă tem de lumea care va veni, dar, mai ales, mă tem să nu moară POVEȘTILE. Să nu dezbrăcăm de tot lumea de mister sau nu cumva să nu-­l mai recunoaștem când ni se arată. Uneori, în miezul unor zile cât se poate de obișnuite, își fac loc întâmplări inexplicabile, al căror sens îl pricepem poate mai târziu sau niciodată. Întâmplări care fracturează logica și sfidează raționalul, care supun la grea încercare capacitatea de înțelegere și acceptare. 

Din capul volumului scriitoarea își dezvăluie intenția: vreau să mă însoțiți doișpe stații și la capătul drumului chiar de, sigur de, veți fi bezmeticiți vă garantez că nu va lipsi liniștea, una desăvârșită. Sigur că astea-s vorbele mele de nepoetă. Camelia Cavadia: Vă propun, așadar, nu o carte, ci mai degrabă o călătorie, la finalul căreia vă invit să lăsați liniștea să se-aștearnă și răspunsurile să se-așeze, chiar dacă multe dintre ele vă vor surprinde. 

Experiența aceasta avea să ne marcheze viețile în cele mai neașteptate moduri. Când ne era mai greu, ne gândeam că viața ne poate surprinde oricând. Nimic nu e rău pe vecie, după cum nimic nu e bine mereu. Oricât de grea sau de ușoară ar fi, prin crăpăturile vieții ăsteia de zi cu zi, tainicul va găsi mereu o cale să pătrundă. Depinde de noi să prindă rădăcini. Uneori e de ajuns să deschizi fereastra sufletului și să simți. 

Nu-mi amintesc de momente în care bunicii să-mi spună povești la gura sobei or a soarelui. Și-i ciudat pentru că i-am avut pe 3 din 4 până mai târziu. Supraviețuitoarea 1 din 3 are povești și le știu, da' mi-s din viața asta de adult, nu din cealaltă. Posibil sub zece straturi,  cu care am încercat să-ngrop cine știe ce traume, să fie și povești. N-are cum fi altfel. 

Citind Sufletul lumii (ce titlu potrivit!), am accesat sertărașe pe care aș fi zis că uitarea le-o blocat pe veci. S-or deșteptat niște trăiri incredibile, de care aș fi jurat că-s lipsită.  

Am poposit cu amintirile într-o cameră întunecoasă, din Sighișoara. O casă mică,  dărăpănată, cu scaune ruginite la o poartă cu vopsea veche sărită. Așa s-o face și trecerea dintre lumi. Din praf, epuizare, chinezării am ajuns cu un singur pas, mic cât să pășești un prag tocit, într-un spațiu înalt, cu perne colorate, pisici leneșe, tort de morcovi și limonadă cu ghimbir, draperii grele, vișinii peste perdele ușoare, verzi, lucioase. Gazda, foarte tânără, avea un șorț albastru, micuț,  cu flori roșii peste o burtă mare. S-a mișcat continuu pe niște scări care duceau spre clienții de la nivelul superior. Cum din exterior nu se vedea niciun etaj, eram convinsă că servea îngeri la mese dumnezeiești pe acolo, pe sus. Mă așteptam în orice secundă să apară la coborâre cu un bebeluș cu păr galben, rotunjit peste șorț uriaș cu maci înfloriți. Probabil cât  am mâncat o felie de tort ș-am băut lămâie s-o terminat juma de ceas. Or trecut șase ani de atunci. Știu încă bine vitrina din dreapta pe care se învârteau felii ciocolatoase și plăcinte portocalii. Scaunul cu tapițerie aurie și pătură aspră, de lână. Ciorapii sângerii, groși pe sub șorț azuriu, subțire, cu margini din dantelă albă. Zâmbetul ei de cuptor pentru minuni dumnezeiești. Mirosul de plante, răcoarea, părul de pisică dansând în lumina strecurată prin ferestre închise. Cel puțin o viață am trăit atunci în cele câteva minute. De aceea mi s-o lipit direct pe suflet Grădina secretă a Cameliei Cavadia și senzația ei de suspendare în timp trăită pe parcursul unei după-amiezi de vară. În toate drumurile pe care le-am repetat la Sighișoara n-am mai regăsit căsuța cu etaj. 

Mă-ncerca o acută senzație de ACASĂ, chiar dacă multe lucruri îmi erau complet necunoscute. O bucată de viață, caldă, masivă, densă, s-a rupt cu un zgomot ca o stâncă, iar prezentul a început să se scufunde molcom într-un timp trecut.

Pune-ți o dorință! o luat praful de pe o amintire dragă, pe care o port mai la vedere, deși s-o scurs vrun deceniu deja peste lumina ei. Aveam bicicletă roșie achiziționată de la un domn de pe Olx ș-un iubit care-și cumpărase o Vale și toate duminicile mele. Coboram cu bicicletele prin pădure, pe drum greu pentru necurajoși pe două roți. Îmi atrăgea atenția să fiu atentă că la poale, nu cu multe zile-n urmă, un prieten o căzut în cap ș-o fracturat vreo două bucăți de mâini și picioare. Cu piciorul drept atârnând greu pe pedală, altă frână n-aveam la bicicletă, mă-ntrebam îngrozită de voi plusa  cu gât rupt și cap spart pe lângă oase frânte ieșite din carne. Îmi era frig, coboram încet, nădușită prin pădure făr de soare. M-am trezit sub o prelată fâlfâitoare. Era un soare puternic. Mintea-mi era încă la ghips, draci, fracturi, laci. Prin fața ochilor, pe deasupra capului, pe mâini și picioare erau fluturi. Mii de fluturi mov și roz. Milioane. Mai aveam pân se găta coborârea, dar mâinile libere de condus bicicletă roșie mă ajutau să zbor. Plângeam și râdeam. Fluturii încă-mi erau aură când R. mi-o făcut semn cu mâna să mă uit spre dreapta. Doi pui de căprioară ședeau la margine de poieniță curioși cine poate face atâta zarvă dintr-o bucurie. Mă gândesc uneori cu groază că atunci când anii îmi vor bloca mintea definitiv pe doar două or trei clipe ale vieții scurse, fluturii bicicliști vor lipsi. 

M-o purtat lumea Cameliei Cavadia și la bărbatul spânzurat în primul meu an de muncă. La ziua-n care, după moarte, m-am întâlnit cu el pe uliță. Mergea vesel lângă soția lui îndurerată. Și oricât or încercat colegii mei să mă lămurească despre un frate geam, eu o țineam una și bună că nu și-ar fi abandonat iubita oricâte ar zice gura lumii. Poate că geamănul s-o spânzurat, asta da, sigur.

Noaptea care o ucis fericirea copiilor m-o transportat în iarna, singura, în care am fost cu colindul. Aveam geacă lungă, de fâș verde, urât,  cu buzunare adânci pân la glezne. Zăpada-mi era pân la umeri. Intram prin ulițe înfundate,  pe porți întunecoase or ne opream la ferestre cu lumini intermitente și cântam. Eram patru. După o amiază și o noapte cât două vieți ne-am întors acasă la mătușa mea. După ce ne-am eliberat de covrigi și nuci și ne-am numărat banii, aveam cei mai mulți. Tanti s-a supărat tare că soră-mea era pe locul doi și cei doi prunci ai ei, verișorii mei,  aveau mult mai puțini. Noi am cântat egal la toți, dar unii ne-or dat nouă mai mulți bani. 

Trăiam un astfel de moment sublim, simțind cumva că fericirea doare, într-un fel atât de plăcut, încât tot ce-mi doream atunci era să pot opri timpul în loc. Să fie mereu iarnă, să ningă întruna cu fulgi ăia grași și peste noi să toarnă cu bucurie, râsete și gălăgie. Doar că momentul s-a stins, așa cum stingi un bec și rămâi dintr-o dată în întuneric, și deși m-am mirat, n-am făcut mare caz din asta.

Mai sunt și povestirile care nu m-or zburat în nicio viață, dar m-am legat de durerea lor cu  toate lacrimile. 

Și mai există Femeia care nu voia să moară. M-o zdrobit pentru că o atins o vină ce-o port de puțină vreme și habar n-aveam că-i atât de adâncă și de dureroasă. Este textul căruia i-aș acorda poziția întâi pe un podium pe care aș îngrămădi cel puțin șase, oricât mi s-ar explica regula celor trei. Oma, bunica lui B.,  o murit la 97 de ani. Mama tatei are 99 și încă ni-i vie. În ambele case mă sufoca mizeria, dezordinea, acumularea de obiecte nefolositoare și gunoaie. Și nu-i o toană de prințesa Marie-Kondo, pur și simplu fizic mi se face rău de la stomac. Cu doi, trei ani în urmă am pornit un șantier la bloc, la Oma. Am aruncat tone de saci la gunoi, nu exagerez. Am schimbat perdele rupte și parchet smolit. Mi-am zdrelit dește frecând linguri și toalete. Mi-am rupt spinări ridicând canapele grele și împingând covoare groase, curate.  După doi ani de trudă cu meșteri și obstacole de tot felul, am biruit! Când totul fu gata, ea a murit. Nu trece zi să nu mă gândesc c-o sfârșit în lumea mea curată, una completă străină ei. Cât de singură!

Trecutul nu poate fi schimbat zic toți medicii de inimă și minte. Și ce bine că e așa! Cine știe care și câte legături mi s-ar fi închis la reparații ș-aș fi pierdut astfel conexiunea cu universul Cameliei Cavadia. De semințele alea n-ar exista-n mine câte dintre roadele scriiturii ei magice le-aș fi recunoscut?! Și ce bine că nu tre să le aflu alte răspunsuri. 

După ce am bătut atâta câmpii, cum sunt poveștile Cameliei Cavadia? Ca la școală: cu lupta dintre bine și rău, cu păcătoși, cu superstiții, credințe puternice, dorințe amorțite și oameni mai puțin perfecți, cu natura ca personaj principal, cu prietenii trainice și necazuri trecătoare. 

Am scris această carte pentru că mă tem să nu ucidem farmecul lumii și ca o invitație la un moment de respiro, de poveste, de tihnă și firesc. Mi-am dorit să iasă o carte despre o lume a miracolelor care se dezvăluie sau se ascund în funcție de capacitatea noastră de a crede în ele.


Despre steluțe 

Experiența citirii și ascultării aceluiași volum mi-o întărit convingerea pe care am avut-o de la prima carte audio. A asculta nu-mi permite conectarea pe care mi-o garantează rândurile negru pe alb, cuvintele scrise. Imaginea nu se conturează decât parțial, emoțiile sunt diluate. Aproape toate povestirile din Sufletul lumii le-am reluat pe hârtie după ce le-am ascultat. Cu vocea Cameliei Cavadia, căci n-am putut să mai aduc și alte tonuri în capul meu. 

Pentru că B. are jucărie nouă cu AI, mi-o cerut s-o testez și eu pe Deșteapta Pământului.   I-am cerut să-mi gândească pentru Sufletul lumii coperte. Mi-o răspuns superb cu cele trei fotografii. Exact atât de frumoasă e cartea, pe cât o ghicit-o AI. 


5 steluțe pline pentru sertarele pe care le-o (re)deschis. De multe ori când dau verdicte cărților de-mi ies în cale mă raportez la teoria lui Gabor Mate: Nu au cum să ne încarce experiențele altora decât dacă rezonează cu o durere care e deja în noi. Astfel nu zic de-o carte că-i proastă, slabă ori mai știu eu cum negativ, ci doar că nu se suprapune trăirilor mele. Sufletul lumii mi-o dovedit definitiv că  Nu au cum să ne emoționeze povestirile altora decât dacă rezonează și cu o bucurie care e deja în noi.

În primul rând aș vrea să știți că fiecare poveste este până la un moment dat adevărată, iar ceea ce m-a inspirat să le scriu a fost tocmai stranietatea lor și sentimentul copleșitor de miracol, de depășire a puterii de cuprindere și înțelegere. Când m-am apucat să le scriu mi-am dat seama că erau acolo înăuntrul meu intacte, la fel de vii ca în momentul în care le-am trăit sau mi-au fost povestite. Și am simțit cumva că e șansa mea să le fac nemuritoare. 

Cum de Sufletul lumii nu este Cartea lunii noiembrie, când de bunăvoie și nesilită de nimeni i-aș acorda nu 5 steluțe, ci 50?! Diferența între coroniță și locul 2 o făcut-o versiunea audio. Există un roman, în lectura mamei lui, cel dintâi contact al meu cu un audiobook, care m-o lăsat făr de gânduri, respirații și doldora-n drag. Cândva în programul viitor despre Îngerul Fane și  Ana Barton. 

De-aș avea puterea împlinirii unei dorințe, aceea ar fi ca Sufletul lumii să fie debutul unei colecții de povestiri cu cinșpe volume or mai multe.

  

  • Sufletul lumii - Camelia Cavadia, Editura Trei 2022, 269 pagini și Audiobook Sufletul lumii -  narator Camelia Cavadia, durata 8h35 minute.
 

_____________________________

➤ În 2023 am mai povestit despre:



Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele,  de n-aș fi atât de subiectivă:

*        cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;
**     volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;
***     cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;
****  scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;
***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.


🎀🎍🎄 31 de povești pentru 31 de zile în arhivă:

la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu