Zambetania: MOZAICUL BUCURIEI #20

Cărțile zic să-l trăim pe Acum, momentul prezent, cu Bucurie. Trece repede și dus rămâne pe vecie. Dacă așa zic învățații, cine-s io să-i contrazic? Clipa aia de-o aștept cu garanția fericirii: marele pot câștigat la loto, patru copii, vacanța în Patagonia, propria cofetărie, cincizeci de kile, poate vor sosi la mine taman când îs în cimitir or nici atunci.

Mozaicul Bucuriei se vrea o paradă a Acum-urilor adunate-n lună, diluate de trecerea clipei, dar biruitoare în lupta cu episoadele cele negre or grele. Defilarea va avea loc pe fiecare cinci al lunii. Să ne fim Bucurie, dară!

Am creierul perpelit de căldura soarelui ce pătrunde prin fereastra dinspre ceruri a Protonașului exact cu aceeași dificultate cu care pârjolește trupurile goale pe nisipuri. Am ajuns acasă după doișpe zile și vreo 3000 de kilometri. Da, io aia, care avea rău de mașină și între două stații de autobuz. Aproape ating cu vârful nasului neținta de 70 kilograme. Dospesc cum cozonacii mei pascali nu au știut a o face. Ascult din vârful patului împărătesc, de sub plăpumi și dintre perne concertul neîntrerupt al păsărilor. Bujorii ne-au așteptat înfloriți, crinii au boboci, al doilea rând de lalele este la posturi. Pare că n-am pierdut nimic important din viața grădiniței, ceea ce drept mărturisesc este Bucurie.

AM PLÂNS DE FERICIRE LA UN COMENTARIU

Există oameni (nu mulți) pe lumea asta cărora le datorez încercările nenumărate ce le duc spre vindecare. Și există un autor în gândurile căruia oglindindu-mă mi-am identificat aproape corect defecțiunile. Și când omul ăsta îți scrie Îți mulțumesc tare mult. Am găsit întâmplător recenzia ta și m-am bucurat tare. plângi. Tare. De Fericire. Și apoi povestești, după o lună, cum ai plâns citindu-i comentariul și plângi iară. Tare. De Fericire.

ZILNIC VĂZ LECȚII LA NOE.

Nu știu un nume mai frumos de fetiță. În copilărie, pe când abuzurile dădeau buzna în toate clipele, îmi imaginam ce grozavă trebe a fi existența unui frate mai mare. L-am și folosit de câteva ori pe Fratele Imaginar în operațiunile mele de salvare. Nu-mi mai amintesc de a funcționat vreodată. Noe are doi reali, eu azi zăresc doar neajunsuri în asta.

În ziua aia, miercurea de dinainte de Joia Mare, eram plină de trebi. Când nu-s?! Pruncii închideau și deschideau ușile în nasul cozonacilor mei necopți, mai aveam de pregătit cinci dulcegării pentru zece daruri, vedeam cum ratez poză după poză dar nu știam a repara. Noe își dorea să mă ajute, așa cum simte întotdeauna, dar exact un copil în bucătărie mai lipsea să-mi explodeze dracii ăia mari. Am izgonit-o de vreo câteva ori, s-o reîntors tot de atâtea. Eu tunam și fulgeram pe mama lu' Albinița și pe tata biscuiților grecești. La finalul zilei, pe când nu mai era energie nici să viețuiască un nerv mic mi-a spus:

- Știi pe cine plac eu cel mai mult dintre toți membrii familiei tale?

Clipele în care n-am răspuns erau întoarse spre imaginile ei jucându-se cu A., în liniște, la cuptorul din plastic cu furculițe colorate-n negru sau pălăvrăgind cu B. în timp ce plantau bulbi în grădina căpșunilor.

- Cu tine mă înțeleg cel mai bine, Maria! Deci, pe tine te plac cel mai mult!

De n-ar exista în capul meu misiuni imposibile: cu Noe tre să fac ceea ce-și dorește, cu B. asemeni, cu A. nu mai spui și să mă frustreze teribil toți netimpii pe care-i ofer, grozavă ar mai fi situațiunea.

URA, ÎS BOLNAVĂ DE PROVOCATITĂ!

Îmi amintesc limpede când am fost molipsită. Ședeam îndelung într-o totală lipsă de chefuri. A poposit ca un fior în capul meu. Ce-ar fi dacă te-aș provoca să pregătești și să publici 7 rețete în 7 zile?! Ar fi grozav! a răspuns competitoarea din mine înainte de a conștientiza că procrastina de pe când era zăpadă multă încă. Iubesc războaiele astea, ale mele cu mine! Continuu aud vocea pașilor spre lumină, dar zac și-l hrănesc asumat pe lupul întunericului.

Uneori, cum fu în luna aprilie, aproape am izbutit să-l nimicesc pe cel care are în răspundere Zambetania. Și fu absolut strașnic întregul proces. Deși m-a eliberat de două povești povară, Provocarea 7 texte în 7 zile, ce i-o urmat celei dintâi, mi-o adeverit, ceea ce de mai mulți timpi intuisem, că ador să scriu despre cărți. Uneori și poveștile mă surprind în emoții puternice, dar mult în urma lecturilor. Rețetele continuă să fie pe ultimul loc în clasamentul bucuriilor și asta doar din cauza necalității imaginilor. Provocarea Citește 7 cărți neterminate în 15 zile a fost sortită de la naștere eșecului. Din alea 15 zile, vreo 4 eram pe drumuri imposibile lecturii. Apoi, vreo 7 dintre ele au coincis cu prăjiturit nonstop. Am terminat 2 volume, cu foarte puțin efort ar fi fost 3 sau 4, dar ce să mai fac cu atâtea victorii?! Ha!

Luna mai, care la mine începe abia azi, nu-i lipsită de provocări și abia aștept să scriu despre ele în programul viitor.

ÎNGROPAȚI-MĂ-N VÂNT, ROGU-VĂ!

Nu-mi amintesc exact când am ales să fiu incinerată. Cu mult înainte de a completa că-s donator de organe, în caz de Doamne feri, sigur. Ș-aveam o povară, de atunci, din alte vieți, ce să se petreacă apoi cu cenușa. Am descoperit calea!

Nu-mi place marea, nu mi-o plăcut niciodată din cauza fricilor pe care mi le activează. Dar ședeam de minute multe și-i priveam tremurul blând. Era nesfârșită și lină și liniște. Mi-aș putea trăi toate viețile doar privindu-te i-am mărturisit.

Eram obosită cum nu mai fusesem. Am aflat că există spre infinit trepte de doborât pentru epuizare. Aș fi plătit tot ce aveam, nu mult căci încă suntem în faliment, pentru un pat pe care să-mi șadă spatele la orizontală și picioarele pe diagonala unor perne. Pe când în mintea mea era zarva asta am ajuns într-un loc ce mi-o tăiat respirația. De cel puțin 5 ore eram pe drum cu serpentine. B. le-ar zice spectaculoase, dar eu de aș scrie asta stomacul mi s-ar împotrivi. În față mi s-a deschis o pânză pe care era pictată cea mai frumoasă pădure din lume. Toate nuanțele de verde, mai ales cele care nu existau până atunci, pete de negru brut, punct lângă punct învăluiau tot ce puteai cuprinde cu ochii. Aș vrea să planez aici o veșnicie le-am mărturisit munților și brazilor.

S-a făcut liniște când munților le-a urmat marea. Ca atunci când ajungi acasă și poverile dispar.

____________

În arhivă:

miercuri, 8 mai 2019

MOZAICUL BUCURIEI #20

2 comentarii: