DESPRE LUCRURILE SIMPLE (53) - OCHIUL

Provocarea 7 texte în 7 zile - ce vrei tu, Mărie, numa scrie! -  episodul dintâi. 

Se ia un borcan și sub capacul lui se depozitează pe bilețele toate fericirile anului. Sau se ia un blog și i se dă misiunea asta. Ia să mai completez c-o liniuță planul lui 2016/2017/2018/ 2019.

- exerciții de echilibru: a se identifica cel puțin o fericire în șapte zile curgătoare!

O BUNICĂ LA O ATINGERE DISTANȚĂ

Pân de Paște am posedat doar telefoane nedeștepte, după cum le alinta Mouad. O avut frate-miu o tentativă de a mă chema pe calea cea dreaptă, în urmă cu mai mulți ani, de un Crăciun. Am păstrat în  folosire telefonul făr de butoane fix câteva zile pân la prima urgență. Momentul în care n-am reușit să sun meșterul ce răspundea de centrala defectată o-nsemnat sfârșitul relației impuse. L-am donat nepotului ăl mare, care pe atunci era mic. O  izbutit în două zile să-l facă țăndări, fix în ziua cu Revelionul. Mă-ntorc la Paștele din primul rând. Scriu asta în clipa-n care Ștefănuț o împlinit 11 ani, vreo cinci ani s-o scurs între cele două experiențe. A doua fiind asta de care dau să povestesc acuș: la sfârșitul lui aprilie mi-o dăruit B. o drăcie de aia neproastă. După două zile-i spărsesem fața p-un ciment nimerit la poale de munte. Nu lu' B, lu' cadou. După fix o lună l-am scăpat de două ori pe telefon: întâi pe parchet, părea să supraviețuiască, după câteva secunde pe gresie când o și murit. M-o necăjit doar gândul că poate omul meu simte că-i un dar pe care nu l-am prețuit. 

Ce-o însemnat pentru mine jucăria cea nouă dincolo de faptul c-o expediat cele mai agramate mesaje de le-am scris vreodată ș-o respins apeluri la care intenția era de acceptare?! Deh, dește de buldoexcavatoristă. O însemnat patru pătrățele care mă teleportau în casa bunicii imediat ce le deschideam. 

- Nu crezi că-i urât ce facem? mă-ntrebase B. imediat ce primiserăm parola de acces la imaginile difuzate în timp real de cele patru camere video.

- Ba da, e cam nedrept pentru intimitatea ei!

Când aveam nevoie de o pauză, când norii cenușii tunau și fulgerau în sufletu-mi (des, foarte des), când pur și simplu mi-i necesar să inspir și să expir bucurie accesam cercul verde care deschidea poarta celor patru ferestre. Dădeam sonorul la capătul cel mai înalt și nu aveam nevoie de ochi deschiși pentru a vedea imaginile. Și după unșpe vieți aș verifica detaliile cu ochii închiși. 

Camera din colțul grajdului aruncă privirile pe toată curtea animalelor până-n ieșirea de la chiler. Prima dată, și-n stânga și-n dreapta, sunt cei doi câini, Flocea și Doruțu, apoi multe păsări, de la ele vine cea mai multă zarvă, în mijloc e Mircea legat la căruță, după cal e spațiul porcilor, parcă 3 o zis tata că-s amu. Deși în unghiul camerei nu intră, știu că mult la dreapta sunt oile, apoi căpșunele, în spate iepurele. Tre să se fi copt în mai multe rânduri deja căpșunele. E curat, semn că băiatul de curte chiar e de nădejde.

Cea de a doua este din chiler. Acolo nu mișcă mai nimic. Aragazul e soios, dar pe el nu-l vede ochiul virtual, doar ușa ce blochează blidarul e văzubilă. Hei, au schimbat preșurile murdare! Pare să fie covorul ăla de l-o trimis mama, din dormitorul nostru, în urmă cu douăzeci de ani. Are dungi verzi și roșii, frunze asemeni. Nu-i văd ciucurașii că-i întuneric, da-s ei pe acolo pe undeva că doară nu mi-am închipuit truda infinită cu îngenuncheatu' și pieptănatu lor.

A treia este în marchiză. Acolo se adună borcane pline, pe jumătate goale, pungi cu biscuiți sau eugenii, banane, întotdeauna banane, cutii, ziare, bidoane, sacoșe, haine abia uscate ori unele de nu le-o mai atins nimeni în ultimul sfert de veac, vopseluri, sticle, ceaiuri, lumânări, orez, bomboane, icoane. E locul meu preferat pentru început curățenia. Dar de Paște nu fu vreme, n-am mai intrat acolo cu motive nimicitoare din noiembrie. 

A patra, cea din urmă, este preferata mea. Pe ea am și abuzat-o în toată perioada în care o trăit telefonul. De regulă, e fixată central. Mie îmi place să o plimb de la un capăt la altul și de sus în jos, îi verific regulat dară cele 360 de grade pe care i le garantează producătorul. Spre stânga mă blochează scutecele bunicii puse la uscat. Deși aș fi pariat că mirosul acid de urină este unul traumatizant se dovedește că m-am înșelat. Nici acum când scriu nu apare ceea ce în real îmi frânge ochii și uneori îmi iscă stări de vomă.  Pe sub bucățile alea de cearceaf îngălbenit și întărit și rufos dansează bujorii roz. De n-aș ști că-s bujori, aș putea crede că-s trandafiri pentru dulceață și acum nu doar că imaginile au miros, dar parcă au căpătat și gust. Deși în fundal se aude ciorovăiala animalelor, aci întotdeauna domnește ciripit or foșnit. Deși de mulți ani au dispărut prispele de lut, acoperite de unele betonate, de închid ochii eu mă tolănesc tot pe cele făcute de bunica din balegă și paie. Drugii rupți sunt înlocuiți de unii strașnici, vopsiți în roșu. Vreau însă să-i ating pe cei din copilăria mea. În spatele pleoapelor dară văz cuiele cele mari, ruginite, cum se salvează din lemnul în care au fost prizoniere decade. Deși acuș printre pături pufoase și pilote satinate nu mai există preșurile anilor ălora, eu pe alea le ating. Poate chiar pe ultimul pe care l-a țesut bunica în iarna aia în care geamurile erau înghețate, focul era mort, dar ea construia din resturi galbene și albastre cea mai frumoasă țesătură care mai există în visele mele. De în palmă aș avea telefonul cel inteligent, nu-l am, e îngropat la fereastra din camera făr de mobilă, tot la piatra roșiatică ce era patul păpușii din coade mi-i dorul. Zăbovesc cu camera pe centru, pe alee. E atât de mult verde în toate părțile încât m-aș bloca pentru toate viețile în clipa asta. Hei, o rămas și leagănul legat de mărul cel bătrân. De ce nu l-or fi adăpostit sub patul din iatac?! Apoi urmează mișcarea spre dreapta. E o emoție atât de puternică în gestul acesta încât tre să mă opresc să respir, să-mi blochez lacrimile, să-mi forțez zâmbetul. Bunica, îmbrăcată în negru, cu mâinile pe cadrul de fier din fața ei, șade pe scaun, ușor lipită de perete. Întotdeauna, dar întotdeauna, se uită spre mine, spre cameră, spre păsări. Nu știu de ce n-o mai interesează partea ailalta, ulița. Săru' mâna, bunica! îi zic ușor făr să am vreodată curajul să deblochez semnul care i-ar permite chiar să mă audă. Ea continuă să se uite spre stânga, eu să mă uit la ea. E așa o adiere printre florile de la picioarele ei și prin perdeaua ferestrei camerei din care eu o privesc cu ochii minții de la 800 kilometri încât tre să fie adevărate toate teoriile care spun că nu există timp și distanțe, toate-s aci și acum. 

De câte zile nu mai am acces la butonul verde și cele patru ferestre? Parcă de două, parcă dintotdeauna. Când am nevoie de o pauză, când norii cenușii tună și fulgeră în sufletu-mi (des, foarte des), când pur și simplu mi-i necesar să inspir și să expir bucurie accesez memoria care deschide poarta celor patru ferestre. Dau sonorul la capătul cel mai înalt și nu am nevoie de ochi deschiși și imagini reale. Și după unșpe vieți aș verifica detaliile  cu ochii închiși. 

Săru' mâna, bunica! îi zic ușor. 

În arhivă:
48. Visării - cu trimiteri spre toate bilețele din perioada 2016 - 2018.
49. Iubirea B. 

50. Animalul

51. Omuleții

52. Deci așa ar fi fost dacă