Îmi luasem pentru cele două zile de șezut la Oma cartea Ioanei, Ziua în care... . Am terminat-o, după cum am povestit în textul dedicat, după câteva ore. Pentru restul timpului o trebuit să-mi aleg o carte din biblioteca lu B. Cum poveștile mele despre Copilul invizibil al lui Gaspar l-au dus cu gândul la Omul invizibil al lui Wells, a fost firească alegerea.
N-am reușit să termin cartea pân la reîntoarcerea acasă și am abandonat-o pentru volumele deja începute mult înainte de ea. Am vro cinci cărți nefinalizate, nu reușesc să păstrez ritmul regulat de a citi seara și dimineața, dar e o metodă care funcționează mai eficient decât aceea de a lectura o singură carte pân la capăt și abia apoi următoarea.
*** Omul invizibil - H.G. Wells
Personajul principal este un om de știință sau un amator pasionat de cercetarea științifică, nu m-am dumirit exact. Se cazează într-un han și acolo experimentează modalități de a deveni invizibil. Nici măcar asta n-am priceput corect, el deja putea deveni invizibil, ce mai experimenta n-am habar. Timp de 100 de pagini domnul acesta, pe numele său din carte Vocea, fie se închide în camera hanului și socotește aprig prin niște caiete, fie este fugărit de diverși cetățeni.
Personajul principal este un om de știință sau un amator pasionat de cercetarea științifică, nu m-am dumirit exact. Se cazează într-un han și acolo experimentează modalități de a deveni invizibil. Nici măcar asta n-am priceput corect, el deja putea deveni invizibil, ce mai experimenta n-am habar. Timp de 100 de pagini domnul acesta, pe numele său din carte Vocea, fie se închide în camera hanului și socotește aprig prin niște caiete, fie este fugărit de diverși cetățeni.
...Un lipăit de picioare goale, o respirație gâfâită... asta a fost tot ce s-a auzit. Începură țipetele. Oamenii săreau care-ncotro. Vestea se transmitea prin strigăte, se propaga prin instinct, din om în om, până la poalele dealului. Pe strada din vale cascada de țipete s-a pornit pe când fugarul nu ajunsese nici la jumătatea drumului. Se trânteau uși, se trăgeau zăvoare. Zvonul cel teribil se răspândea cu iuțeala fulgerului. Nenorocitul auzea totul. Disperat, își luă un ultim avânt. Valurile groazei trecură peste el, înghițindu-l, și se revărsară asupra întregului oraș:
- Vine Omul Invizibil! Omul Invizibil!...
La jumătatea cărții aflu că invizibilul se numește Griffin, că a fost student medaliat pentru chimie la University College, că a abandonat medicina pentru a studia fizica. Cercetările sale pornesc de la descoperirea că hemoglobina, pigmentul roșu al sângelui, poate fi decolorată până la a ajunge incoloră, fără a-și pierde funcțiile.
...Întreaga mașină umană este de fapt alcătuită din țesuturi transparente, incolore, cu excepția hemoglobinei și a pigmentului din păr...
Deși inițial, după primul succes pe calea invizibilității, nu are planuri ticăloase de înfăptuit din poziția sa extraordinară, ci doar de alde: simțeam o poftă nebună să fac farse, să sperii oamenii, să-i bat pe spate, să le arunc pălăriile din cap pân la capăt izbânzile se adună mârșav, odios.
...Să trudești ani de zile ca să dai viață unei idei, să-ți frămânți mintea, să născocești, să creezi... ei, și, odată să te împiedici de un nătâng, de un zevzec, de un chior care-ți vâră bețe-n roate... Toate soiurile de creaturi imbecile care populează lumea asta mie mi-a fost dat să le întâlnesc... Dacă mai dura mult, turbam de-a binelea, i-aș fi secerat până la unul...
Despre steluțe
În copilărie îmi imaginam adesea ce grozav ar fi de-aș deveni uneori invizibilă, dar nici măcar nu-mi mai amintesc care-s situațiile în care mi-ar fi fost de folos supraputerea asta. Am citit tare greu prima jumătate de carte. Nu mai e deloc un subiect interesant pentru mine ăsta cu invizibilul. Multe pagini am crezut că voi ajunge la final cu două steluțe, după o sută însă m-a prins olecuță teoria invizibilului posibil, pentru ca sfârșitul surprinzător să mă trimită direct spre 4 steluțe. Pân la urmă am făcut o medie între începutul de 2, continuarea de 3 și finalul de 4 și pare că a ieșit un calificativ mai corect decât pentru anterioarele povești.
În copilărie îmi imaginam adesea ce grozav ar fi de-aș deveni uneori invizibilă, dar nici măcar nu-mi mai amintesc care-s situațiile în care mi-ar fi fost de folos supraputerea asta. Am citit tare greu prima jumătate de carte. Nu mai e deloc un subiect interesant pentru mine ăsta cu invizibilul. Multe pagini am crezut că voi ajunge la final cu două steluțe, după o sută însă m-a prins olecuță teoria invizibilului posibil, pentru ca sfârșitul surprinzător să mă trimită direct spre 4 steluțe. Pân la urmă am făcut o medie între începutul de 2, continuarea de 3 și finalul de 4 și pare că a ieșit un calificativ mai corect decât pentru anterioarele povești.
- Omul invizibil / H.G.Wells, editura Albatros 1971, în românește de A. Ralian și C. Clarus, 198 pagini.
Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele de n-aș fi atât de subiectivă:
* cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;
** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut niciun zâmbet or emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;
*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;
**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;
***** cărți care mi-au plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.
________________
În 2018 am mai citit:
- Adolf H.: Două vieți / Eric-Emmanuel Schmitt *****
- Arta războiului / Sun Tzu ***
- Cimitirul animalelor / Stephen King *****
- Ziua în care la capătul celălalt al iubirii n-a mai fost nimeni / Ioana Chicet-Macoveiciuc ***
- Revoluția iubirii - Gaspar Gyorgy *****
- Ce-am pierdut în foc - Mariana Enriquez *****
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu