Zambetania: DESPRE LUCRURILE SIMPLE (30)

Se ia un borcan și sub capacul lui se depozitează pe bilețele toate fericirile anului. Sau se ia un blog și i se dă misiunea asta. Ia să mai completez c-o liniuță planul lui 2017 - exerciții de echilibru: a se identifica cel puțin o fericire în 7 zile curgătoare!

Era musai de sosit în noaptea aia-n Timișoara, acasă. Alecelmic avea școală a doua zi, de dimineață. La CFR nu se știa când se va urni trenul aflat numeroase stații în urma noastră. Pe telefon iară operatorii nu aveau știre de mașinile lor au locuri libere or de ora la care vin. DD, de-n viața următoare o să aleg tot drumuri multe, te rog, amintește-mi să schimb țara or dotează-mă cu simț de orientare-n spațiu să nu mai depind doar de gări și autogări! Și ploua mărunt și rece, aveam de plimbat în grabă printre stații de microbuze întârziate nu doar ardei iuți de la Oma și suc de roșii cu orez, ci și genți frigorifice în care călătorise Minionul ciocolatos însemnat cu opt ani, farfurie compartimentată pentru cei doi noi membri miaunitori ai familiei noastre, cutie colorată pentru cârlige. Căci, da, la zeci de kilometri de casă rezist mai greu tentațiilor ăstora din categoria nu ni-s musai de folos, ne descurcăm făr de ele, dar ia te uită ce frumoase sunt!

Ce scrii, Maria? O poveste. Despre furtuna? Nu, despre bețiv. Care bețiv? Ăla de aseară. Am și uitat de el.

În autocarul în care plătim de trei ori biletul de tren este aglomerat. Cu toate papornițele, inclusiv aparatul foto (nu am pozat nici măcar personajul cel galben c-un singur ochi din fondant) în brațe calc strașnic piciorul omului de șede lângă unul dintre ultimele scaune libere.

-Scuze!

-Îmi face plăcere călcatu dumneavoastră!

Of, am nimerit lângă țiganu ăsta în maiou cu burtă degrabă revărsătoare și sticla de tărie în mână! N-ai deloc milă de mine azi, DD! Chiar nu pricepi că am nevoie de liniște? Mi-s epuizată și durerile astea muierești mă sfârșesc.

- Isus a fost Mesagerul lui Dumnezeu. Creatorul l-a trimis doar ca să ne arate Calea! Eu nu sunt pocăit, dar cred asta, chiar cred!

Nu mă mai surprinde că domnului căruia i se împleticește limba și are nasul roșu îmi vorbește cu aceleași cuvinte pe care le-a folosit Neale Donald Walsch zilele trecute. Nici nu mă mai aricesc la aste vorbe cum aș fi făcut-o anterior lecturii Conversațiilor cu Dumnezeu.

- Mă rog Lui în fiecare zi să mă țină sănătos! Știu că sunt păcătos, beau și fumez, dar îi cer doar sănătate!

- Hei, dar asta e ca și când Îi cereți să câștigați la loto, deși nu cumpărați niciodată bilet! Dumneavoastră beți și fumați, de unde sănătate?!

Deși călătorii din jurul nostru chicotesc, soția sa, o femeie blondă superbă, mă privește cu atenție. Bărbatul cel păcătos nu înțelege care-i contradicția între ce dorește și ce face întru îndeplinirea rugăciunii. Îl privesc cu atenție. Nu cred că-i țigan prin prisma doamnei elegante, în costum verde din dreapta sa.

- Dumnezeu ne-a dat liberul arbitru...

În timp ce ascult varianta audio-împleticită a scriiturii lui Walsch privesc efectele furtunii. Stâlpi secerați pe carosabil, indicatoare boțite ca foile de hârtie, țigle sărite de pe acoperișuri precum dinții cei stricați. Sunt uimită. De după draperiile cele roșii de la Oma am admirat dansul frunzelor. Asta fu pentru mine vijelia, frunze uscate, de toate culorile și formele, levitând la nivelul etajului doi.

- Mereu mă rog la El să-mi dea un semn, eu cred că există, dar am nevoie de un Semn.

- Știți, uneori faptul că vă treziți dimineața după o beție cruntă e un miracol mai mare decât dacă Dumnezeu v-ar vorbi dintr-un smochin în flăcări.

Aoleu, cine mă aude cum aberez, chiar mă identifică c-o pocăită îmi zic amuzată.

- Mulți prieteni de-ai mei și-au luat zilele. Eu nu vreau, chiar nu vreau. Mi-i tare frică de ce va fi în mormânt!

- Doar nu credeți că în pământ va rămâne altceva decât trupul. Va fi atât de făr de importanță ce se petrece cu el că nici să vedeți viermi colcăind nu v-ar afecta. Sufletul deja..

- Așa e! Sufletul doar nu va fi acolo!

Îi văd ochii umezi. Are mustăți stufoase. Buza de sus e în întregime acoperită de peri ruginii stropiți din abundență cu alcool. Ochii au culoarea uniformelor militare. Din ei se rostogolesc în grabă lacrimi rotunde ca boabele de rouă uriașe. Și curg, le oprește, dar revin în forță. Se scuză și eu nu pricep de ce. Să văd uriașul acesta cum își pitește mucii e aproape la fel de frumos ca imaginea din zori a bărbatului care doarme îmbrățișând un șoricel de pluș. La fel de trist, dar la fel de emoționant.

Găsesc în traistă, ceea ce e o minune, pachetul cu șervețele și îl dărui cu ochii în lacrimi. Mi-ar plăcea să-l îmbrățișez și să-i mângâi ceafa bogată asigurându-l că Lumina e atât de aproape și atât de accesibilă pe cât de puternic nu crede. De pe rândul următor Bogri îmi caută mâna. Mi-o strânge cu putere când o găsește.

Are puțin peste cincizeci de ani. Dar vorbește despre cât este de bătrân cu siguranța pe care cei aproape două sute de ani ai bunicilor mele n-o ating. A fost șofer de TIR până a pierdut carnetul în Slovacia. Dumnezeu de multe ori l-a salvat de la morți crunte. De două ori a adormit la volanul mastodonților pe care-i conducea în lumea largă. Și de nu lovea gardul de protecție în ziua când a rămas făr de permis, tot adormit or mort ar fi sfârșit drumul. A pierdut un apartament pentru care achitase deja mii de euro, vro treizeci de mii. Acum e deznădăjduit pentru că vine de la fată și nepoți și fiica l-o făcut bețiv deși el nu băuse decât două beri și nici măcar din banii ei.

- Știți, tata e bețiv. Nu aș putea trăi cu un astfel de bărbat. Poate cu unul violent, cu unul curvar, dar nu cu unul alcoolic. Nu suntem trecuți prin același ciur, ceea ce pentru dumneavoastră este puțin și făr de importanță pentru mine are valoare de aur și greutate de plumb. Or invers.

Mi-i gândul la furtună. La ultima dintre ele porțile mari s-au deschis larg, apa a intrat pe sub toate ușile și ferestrele în casă. Dacă au fugit pisoii sau nu și-a găsit câinele adăpost, dacă și acoperișul nostru a rămas cu piese lipsă ca puzzle-ul ăla incomplet? Îmi inventez efectele de coșmar cu forța pe care au au imaginile de pe televizor. În dreapta sunt nori grei, jos la nivelul caselor, negri. Într-o spărtură se zărește soarele.

- Oare așa arată Dumnezeu în lumea asta rea și plină de necazuri?

- Oamenii aleg răul și să vadă necazurile. De ne vom depărta puțin, de vom lua un răgaz, s-ar putea ca cerurile să nu mai fie atât de înfricoșătoare. Îi spun cu credința omului care la distanță de juma de metru și cinci secunde o întâlnit și seninul și potopul.

Și-mi arată cu degetul, exact atunci, ca un copil care a făcut o boacănă de care este tare mândru, fereastra din dreapta. Cerul decolorat spre alb este brăzdat de un curcubeu anemic. Nici de era ăla intens din reclama bomboanelor colorate nu cred că zâmbeam mai din toată inima. Da, ăsta e un tablou din borcănașul cu fericiri, un curcubeu diluat și un bărbat cu ochi măslinii.

Gata, am terminat povestea! Mă duc să pescuiesc la Kaufland. Să cumpăr bere or vin pentru pește?