ADIO - HONORE DE BALZAC

Uneori am poftă de a citi cărți pe care le-aș fi adorat în adolescență, d'alea ale uriașilor literaturii, cu ierni strașnice, fătuci în zdrențe, avari bogați, povești. Așa mi-am cumpărat în urmă cu vro trei ani două volume,  despre unul povestesc amuș. Atât de mare mi-o fost cheful de a citi un roman de dragoste, încât în cei 2 or 3 ani nu i-o mai venit rândul. 

Pentru că mi-o plăcut mult primul număr al colecției Romanul de dragoste, Visul de Zola, am citit imediat, pe repede înainte și Adio* de Balzac. Pe viteză mare, nu doar din motive oleicsești, ci și pentru că sunt multe cărți pe care e musai să le termin cât de repede, altfel cel mai probabil rămân nelecturate.

Patru nuvele sunt conținutul volumului balzacian . M-o amuzat, într-una dintre puținele recenzii pe care le-am găsit,  să citesc că:  Această carte cuprinde patru romane. Nu prefer acest gen, am nevoie să citesc pe îndelete kilometri de poveste dar, spre surprinderea mea, m-o prins tare firele pe care le așterne Balzac. Mi-am amintit cu nostalgie că-n tinerețe l-am adorat pentru Eugénie Grandet, Moș Goriot sau Femeia de treizeci de ani. Povestirile nu au finalul inedit pe care l-ar fi construit Eric-Emmanuel Schmitt sau intriga fantastică de la Haruki Murakami, dar tot o fost o bucurie deplină lectura (o fi comparațiile astea ca nuca-n perete, da-s povestitorii mei preferați). 

1. Adio este povestirea pe care am citit-o făr de pauză. Poate pentru că am avut și cea mai mare disponibilitate pentru ea. Apoi,  am tot început să inventariez câte pagini mai am pân să pot trece la altă carte. Am  volume senzaționale în așteptare.

Baronul Philippe de Sucy,  supraviețuitorul unor evenimente tragice, fusese capturat de cazaci și deportat în Siberia, își regăsește printr-o minune iubita, și ea prizonieră în trecut, contesa Stephanie de Vendieres, care-ntre timp își pierduse mințile. Pe doar 60 de pagini se derulează o dramă cumplită cu umor, seninătate, făr de patetism.  Ce eforturi supraomenești va depune Philippe pentru câștigarea prezentului și cu câți sorți de izbândă e ceea ce m-o emoționat pân la bocet.
Fragmentul meu preferat din toată cartea:

... - Și-a pierdut mințile, iar tu, tu nu ești decât nebună. Lasă! Doar Dumnezeu are dreptul să te recheme la el. Noi te credem nefericită pentru că nu mai participi la necazurile noastre, proști ce suntem! Dar, zise el așezând-o pe genunchii săi, tu ești fericită, nimic nu te stingherește; trăiești ca pasărea, ca cerbul...

2. Massimilla Doni  este nuvela pe care cu greu am reușit s-o termin. Este cea mai lungă, are peste 100 de pagini. M-o derutat personajele, deși-s până-n zece, n-am reușit să mă dumiresc care cine este. Massimilla parcă era ducesa în jurul căreia roiau toți craii. Și tot un factor care mi-o îngreunat lectura o fost fundalul, muzica de operă. Atât o analizat Balzac la micron o piesă de Rossini, ceva cu Moise, iertată-mi fie neștiința, că pân la urmă am citit pe diagonală zeci de pagini cu explicații. Orașul este Veneția și este zugrăvit desăvârșit, dar o fost prea puțin ca să mă prindă povestea amanților, nu știu câți, nu știu câte, oricum combinări de x luate câte y. Multe accente se pun pe diferențele de recepție ale artei, mai ales operei, la francezi și italieni, iară o căruță de teorie pentru mine, ignoranta.

Iată concluzie pentru țările ce nu-s Italia, căci acolo arta, iubirea, religia, Arta, Iubirea, Religia, ARTA, IUBIREA, RELIGIA:

... Libertatea, în aceste bizare țări, constă în a discuta la nesfârșit despre treburile publice, în a te feri de ceilalți, în a te risipi în mii de preocupări de ordin patriotic una mai neghioabă decât alta, îndepărtându-se de la nobilul și sfântul egoism din care izvorăsc toate marile acțiuni ale omenirii... 

3. Sarassine. Pe cele 50 de pagini m-am străduit să fiu mai atentă la firul narativ. Și bine-am făcut. Deși m-am prins de la primul text că finalul este punctul comun  celor patru miniromane, o reușit Balzac să mă lase cu gura căscată după ultimul rând din Sarassine.
Sarassine este un artist desăvârșit, sculptor. De cine se amorezează dânsu?! De îngerul care cântă operă, Zambinella, desigur! De astă dată, muzica n-o mai fost personaj principal ș-am izbutit și io să urmăresc povestea. Este partea, după cum deja am diagnosticat, al cărei final m-o uluit. N-aș fi crezut că la 1830 se petrec așa grozăvii, mă rog, se scriu.

... Artistului i se făcu frig, apoi simți un foc scăpărând brusc în străfundul ființei sale, în ceea ce noi numim inimă, din lipsă de alt cuvânt! Nu aplaudă, nu spuse nimic, simțea un tremur nebunesc, un fel de frenezie care nu ne stăpânește decât la această vârstă când dorința are în ea ceva cumplit și diavolesc...

4. Secretele prințesei de Cadignan. Am ajuns și la ultimul dintre destine. Prințesa asta, Diane, curviștină,  pân la 36 de ani (în toamna vieții) n-o-ntâlnit marea dragoste. Primul nume îi fu ducesa de Maufrigneuse, dar l-o-ngropat ș-o-nviat în sărăcie ca prințesa de Cadignan după ani de risipă și lux. Are un fiu de 19 ani, ducele Georges de Maufrigneuse și de pe la 32-33 s-o retras de pe piața desfrâului pentru a proteja viitorul odraslei. Dacă în Massimilla Doni tema fu opera Moise în Egipt, de Rossini pe zeci de pagini, de astă dată sunt ceva lecții heraldice, despre ce e cu ierarhia titlurilor nobiliare, dar n-o umplut Balzac până la refuz povestea cu astfel de detalii, de-am putut și io pricepe despre ce e vorba-n propoziții.
Ce se-ntâmpă cu madama, Don Juan femelă?! Își testează farmecele pe o ultimă cucerire (și de data aceasta, va fi ca întotdeauna, un triumf fără luptă), desigur un amărât care era amorezat de-adevăratelea. Care amărât, D'artez,  e un mare scriitor și prietenul cel mai bun al altui mare tăntălău, Michel, care o adorase, ba-i și salvase bărbatu de la moarte.
N-am putut empatiza cu tragedia  pentru că-mi fu antipatică de la un capăt la altul domnița, dar tot am citit pe nerăsuflate cele 120 de pagini pentru a afla finalul piesei. Care sfârșit n-o fost pe măsura așteptărilor mele răutăcioase, dar prin măiestria vorbelor ultime m-o slobozit să-mi imaginez singură răzbunări crunte pentru viperă.

... Să fie acesta un deznodământ? Da, pentru oamenii de spirit; nu, pentru cei ce vor să știe totul...

N-am mai citit Balzac din liceu. Scriitura, temele (drogurile, homosexualitatea) îi sunt nemuritoare, altfel nu văz cum de e atât de actual. De fapt, după 200 de ani, apucăturile ni-s neschimbate. E așa de pe îndelete totul, molcom, detalii, supradetalii, lumi pierite azi, încât am rămas, ca și după lectura lui Zola, cu impresii atât de puternice  de parc-aș  fi vizionat  un film bun.   Și mai ales, oi, cum mai scrie Balzac despre dragoste! 

Deja mă doare inima că multe dintre aceste cărți nu vor prinde topul lui 2017.

* Adio - Honore de Balzac, traducere din limba franceză de Elis Bușneag, editura Litera Internațional 2012, Colecția romanul de dragoste, 311 pagini.

______________

Anu ăsta am mai citit:

1.  Shining - Stephen King
2.  Colorado Kid - Stephen King
3.  Misery - Stephen King
4.  Supunere - Michel Houellebecq
5.  Miercuri, respirăm - Ioana Chicet-Macoveiciuc
6.  Visul - Emile Zola 
7.  Noaptea de foc - Eric-Emmanuel Schmitt