Următoarea poveste - Cees Nooteboom

     Am ales din colecţia Cotidianul spre citire între doi Murakami unul dintre cele mai scheletice volume, 105 pagini. De ce-o durat fix două săptămâni operaţiunea lecturării, n-am habar a motiva.

     De copil m-o fascinat moartea. Unele dintre cele mai vii amintiri ale trecerii bunică mii prin viaţa mea îs ale zilelelor de vară,  ale Sfântului Ilie, când mergeam, fiecare cu săpăliga sa,  să pregătim mormintele de sărbătoare. Poposeam la fiecare cruce cât îmi spovedea bunica povestea morţii. De inventa, n-am habar, eram fascinată de toate sfârşiturile acelea. 

Când Ştefănuţ avea vro trei ani, toate trecerile cu autobuzul prin dreptul cimitirului cel mare, din centru,  erau însoţite de  “cine o murit acolo, de ce ?! ” Şi io fabulam “Costel, care o fost bolnav de burtă, Ioana, pe care o călcat-o maşina, Simina o murit de foame ”. La un moment dat nu mai ştiam să botez morţii şi am spus “Vasile, care o căzut de la mare înălţime”/  “Maria, Vasile e acasă la mine !”. Vasile e ta’su!

    Moartea nu m-o atras doar prin poveştile ce le avea de spus în cimitire. Copil fiind făceam colecţie de trăiri pentru momentul trecerii în moarte. Îmi amintesc de-o noapte petrecută pe câmp, în faţa unui cort din nailoane, păzeam bostănăria. Cred că aveam şapte ani. Peste mine se prăvăleau stele, multe stele, pe tălpi aveam colb uscat, pe ţolic, în mătanie,  se ruga Bunu cu fruntea pe  barba albă, lungă, se auzeau greierii şi eu filmam totul cu ochii minţii pentru colecţia mea finală. De-a lungul anilor s-au adăugat multe imagini, mirosuri, gusturi, zâmbete,  pe multe le-am uitat, dar am deplina credinţă că nu va lipsi nimic din filmul trecerii.

    Despre astea toate mi-a amintit Următoarea poveste* şi mi-a întărit credinţa secundelor în care se va derula filmul celor mai intense trăiri  aşa,  ca dar de despărţire.

Mi-a fost greu să urmăresc povestea, această poveste. Din start cărţile făr de dialog îmi îngreunează lectura, de povestea are trei, patru planuri, vis, realitate, prezent, trecut, atunci chiar mi-i imposibil să-i urmăresc firul. Am citit fiecare pagină făr să am mare habar deci despre ce este vorba.

Un fost profesor de latină, actual scriitor de broşuri turistice, se trezeşte într-o  dimineaţă în camera unui hotel din Lisabona, deşi de cu seară adormise în casa sa din Amsterdam. De aici începe o călătorie, aici fiind camera hotelului în care în urmă cu douăzeci de ani petrecuse c-o iubită, o călătorie ziceam a trecerii prin fosta viaţă, cu popas doar pe staţiile cu iubire. Toate descrierile sunt pline de autoironie fină, deşteaptă, multe dintre glume nici nu le-am priceput din motivul acesta, mi-am reamintit de momentele în care replica zilei era “Iona, tare frumos vorbeşti, dar nu înţeleg nimic, te rog,  desenează-mi!”.

Care dintre cele  două mari iubiri ale personajului, colega profesoară de ştiinţe or eleva premiantă, va dăinui,  cum s-au desăvârşit şi epuizat acestea, unde se termină călătoria şi cum,  e minunat de urmărit, chiar cu toate poticnelile de care ziceam.

… Eram urât, iar frumuseţea era pasiunea mea, nu frumuseţea vizibilă, palpabilă, ci varianta cealaltă, cu mult mai tainică, ascunsă sub carapacea inexpugnabilă a unei limbi moarte. Moartă!  Dacă aceste limbi erau moarte, atunci eu eram Cristos înviindu-l pe Lazăr din morţi… pag. 25-26

… Mi se făcea rău de îndată ce păşeam în catedrală după ce ieşeam din sacristie. Aveam senzaţia că sunt o cârpă întinsă pe jos pe care cei care veneau o foloseau ca să-şi cureţe vieţile. Dumneavoastră nu ştiţi de ce sunt în stare oamenii. Şi nici nu le-aţi văzut vreodată chipurile atât de aproape, ipocrizia, desfrâul, paturile lor puturoase, lăcomia de bani. Şi veneau mereu, şi eram mereu silit să le şterg păcatele. Dar astfel accepţi o complicitate oribilă, devenind o parte a acestei relaţii pe care ei nu au fost în stare să o curme, o parte a hidioşeniei caracterului lor. Am fugit, m-am dus la mănăstire. Nu mai suportam vocile omeneşti decât atunci când le auzeam cântînd …. pag. 68   

… Mă învăţaseşi ceva despre cele ce nu pot fi măsurate, aflasem că până şi cea mai neînsemnată fărâmă de timp putea să ascundă un spaţiu imens al amintirii şi , îngăduindu-mă neînsemnat şi întâmplător cum eram, mă făcuseşi să înţeleg cât eram eu de mare… pag. 105 

Următoarea poveste – Cees Nooteboom – Editura Univers - 2006

Teoretic, săptămâna ce vine,  recapăt ritmul trei dulcegării de luni-miercuri-vineri.