Întoarcerea acasă* - Slavomir Rawicz (2)

Am oprit episodul trecut  la  momentul intrării în lagăr.

Deci, Slavomir Rawicz (25 de ani), ofiţer polonez,  acuzat de spionaj şi condamnat la 25 de ani muncă silnică într-un lagăr din Siberia, după o lună şi mai multe zile pentru 5000 de km traversaţi  cu trenul şi alte două luni pentru alţi  1600 de km trudiţi la pas, ajunge în lagărul 303 situat la 500 km sud de Cercul Polar Arctic.

Meniul zilei: 400 grame  pâine, cafea dimineaţă, supă la amiază, fiertură fierbinte seara, muncă dimineaţa, la prânz şi seara. Tutun cu pagină veche de ziar o dată pe săptămână, peşte câteodată duminica.

După o lună  de lagăr reuşeşte să facă parte din echipa de top 6 care presta  etapa finală a procesului de producere a schiurilor pentru ruşi, ceea ce însemna un plus de 100 grame pâine la raţia zilnică şi lucru în interiorul barăcii. Pentru că schiurile fabricate erau de calitate într-o săptămână raţia de pâine se dublează, ajungînd la 1 kg şi se măreşte şi porţia de tutun. Or pâinea şi tutunul erau singura valută în lagăr, cea  cu care se  plăteau diverse servicii.

La jumătatea lui martie se angajează să-i repare comandantului un aparat de radio.  Astfel, întâlnirile miraculoase începute cu ostiakul continuă cu soţia comandantului, singura femeie în comunitatea izolată a celor 5000 de deţinuţi.

... - Te-ai  gândit vreodată să evadezi ? mă întrebă ea, privindu-mă cu ochii ei albaştri.

Întrebarea m-a speriat. Citeam în ea un pericol uriaş. Am deschis gura, însă nu puteam scoate niciun cuvânt. Am pus cana jos cu zgomot.( ….. )

Evadare. Evadare. Era ca şi cum intrase în mintea mea  şi scosese de acolo singurul cuvânt care reprezenta pericolul, dorinţa şi  speranţa. Da, voiam să-i  spun despre planurile mele periculoase. Dar m-a şocat atât de tare încât nu puteam vorbi. Cuvintele nu voiau să iasă..... p.101

Sfătuit de Uşakova, ajutat cu mici materiale necesare evadării, cu rezerve de pâine uscată din porţia zilnică, cremene, iască şi împreună cu alţi 6 deţinuţi (Makowski, Anton Paluchowicz – 41 de ani, polonez, sergent de cavalerie, Kolemanos, Eugene Zaro – funcţionar sârb, 30 de ani – interpretat în film de Dragoş Bucur, Zaharius Marchinkovas -  arhitect lituanian, 28 de ani şi Mister Smith, inginer american,  în jur de 50 de ani ) într-o noapte de la jumătatea lui aprilie  cu ninsoare aprigă şi comandantul deplasat din unitate reuşeşte să treacă pe sub gardurile de sârmă ghimpată, prin şanţul de 2 metri din jurul închisorii şi aventura începe.

O vreme înaintarea se face doar noaptea, câte 50 de km în 10 ore, orientându-se spre sud după muşchiul ce creştea pe partea de nord a copacilor or după soare.

... Zaro nu se speria de nimic. Dintre toţi glumeţii pe care-i întâlnisem, Zaro era fără doar şi poate cel mai bun. Ne-a învăţat pe toţi că nici cele mai negre momente ale vieţii nu sunt neapărat lipsite de haz... pag. 124

După 9 zile, ajunşi lîngă Lacul Lena, primul lor obiectiv,  aprind primul foc făr de teama că vor atrage atenţia asupra lor şi sărbătoresc cu caşă – terci din apă, făină, sare, orz. Apoi, făcând o copcă în gheaţa lacului prind şi primii peşti, urmaţi de un prim iepure or un ren captiv în rădăcinile unui copac. Spre Lacul Baikal se înaintează cu 40 de km pe zi.

... Eram la marginea unui luminiş la capătul căruia se afla un copac lovit de fulger. Trunchiul căzuse parţial în afara luminişului, fără a se fi desprins în totalitate. La vreo doi metri de ruptură era o bucată mare şi subţire de trunchi rămas în picioare. Şi, în timp ce ne uitam, aşchia aceea a fost împinsă până a ajuns să se îndoaie ca un arc. Apoi a fost eliberată şi "muzica” ne-a vibrat în urechi.  Artistul? Un urs siberian mare şi negru, ridicat pe picioarele din spate. ... p.134

La jumătatea lui mai se atinge şi Baikalul după traversarea unor râuri în care jachetele, pantalonii matlasaţi  şi vestele se udau, erau stoarse bine şi îmbrăcate pentru a se usca la temperatura corpului. Aici li se alătură o copilă fugară. Pentru mine singura parte din film care a respectat spiritul cărţii. Cu o eroină de 17 ani, Kristina Polanska, poloneză deportată să muncească-n colhoz,  exact cum am văzut-o în poveştile lui  Slava Rawicz şi care-i însoţeşte nu doar rezistând ritmului impus  ci născând  afecţiune, duioşie în toate momentele epuizatoare de energii şi speranţe. 

... Kolemenos începuse să şchiopăteze din cauza rănilor pe care le avea la degetele de la picioare. Kristina i-a spălat picioarele, şi-a sfâşiat jupa şi a făcut feşe cu care i-a bandajat rănile. Când rana mea de la picior s-a deschis, ea a pansat-o. Se îngrijea imediat de o tăietură sau o rosătură. Când nu mai aveam nevoie de bandaje, le spăla în râu, le usca şi le punea deoparte pentru a le folosi când era cazul....p.150

Rezervele de merinde din  lagăr scad, vânatul lipseşte, zile făr de mâncare, crampe cumplite.

O primă întâlnire c-un străin, care ca şi restul celor ce vor răsări pe drumurile lor, îi hrăneşte c-o bucată mare de pâine neagră, 4 peşti uscaţi, o halcă  grasă şi sărată de carne de porc din proviziile sale de om departe de casă cu trebi.

Se fură ş-un porc dintr-o gospodărie  în lipsă de alte soluţii

... Împrieteniţi-vă, i-am şoptit. Gădilă-l pe burtă. Apoi prinde-l pe la spate şi fii pregâtit să-l împingi.

Ne-am pus pe treabă. Porcul grohăia de plăcere. L-am luat de o ureche şi am pornit spre uşă... p. 158 

 Se traversează Transsiberianul, ultimul obiectiv înainte de graniţă şi o întâlnire memorabilă cu 2 mongoli buriaţi care le dăruiesc alune ş-o acoperire pentru tot restul drumului până la munţii Himalaya şi depărtarea de capitala Tibetului.

... Probabil mergeţi la Lhasa să vă rugaţi.

Am considerat că este o idee excelentă.

-          Da, i-am răspuns...

La jumătatea lui iulie se trece graniţa cu 45 kg de cartofi adunaţi  după  un câmp şi se intră în Mongolia,  în 8 suflete. Pentru diverse munci sunt omeniţi cu mese îmbelşugate de către băştinaşi: turte, ceai cu unt deasupra, sare, peşte , uneori c-un acoperiş deasupra capului ş-o baie,  cu provizii pentru drum pepeni, tutun, smochine.  Ritmul este de 30 km pe zi. Supravieţuiesc şi atacului de 2 ore al unor roiuri de lăcuste.  Secvenţă ce apare în film c-o soluţie salvatoare caraghioasă. 

Din păcate, intrarea in deşertul Gobi se face şi făr de provizii şi făr de apă. Pentru mine este partea cea mai spectaculoasă din carte şi-n film e grozav creată cu machiaj perfect pe chipurile pârlite şi buzele şanţate.  Zic spectaculoasă pentru că de curând am văzut cum un român cu GPS, rezerve de apă şi de hrană, s-o-mpotmolit repede într-un deşert australian.  Iară cei 8 oameni călăuziţi doară de dorinţa lor uriaşă de a trăi aproape că au biruit nisipul.

Încep a se hrăni cu şerpi.  În a şaptea zi găsesc pentru prima dată apă. După o altă săptămână picioarele Kristinei se umflă cu apă şi după puţină vreme moare. Primele două bucăti de băţ legate cu o fâşie de piele a cruce şi primele rugăciuni îşi fac debutul.

O urmează la câteva zile identic Sigmund Makowski, fost căpitan în trupele de grăniceri poloneze în vârstă de 37 ani.

După aproape 2 săptămâni de la prima oază întâlnită-n deşert sunt salvaţi de o porţiune de mâl îmbibat cu apă, un izvor secat şi de hrănitul exclusiv cu şerpi timp de 3 săptămâni. Apare şi prima întâlnire miraculoasă la final de călătorie prin deşert. Un bătrân c-o turmă de oi, ospăţ cu terci cald , lapte de oaie, ţigări. Astfel, din cei 8 intraţi în deşertul Gobi, doar 6 voi ieşi către Tibet la început de octombrie 1941.

Prin Tibet cu 30 km pe zi trec 3 luni pân la Himalaya.

... zilele erau răcoroase, iar nopţile îngheţate. Uneori, străbăteam ţinuturi sterpe, unde nici oile sau caprele nu aveau cu ce să se hrănească, fără să punem nimic în gură patru sau cinci zile. În unele dimineţi sumbre, cu ceaţă, mă simţeam atât de demoralizat şi de lipsit de energie, încât abia eram în stare să mă ridic şi să-mi supun la chinuri trupul ostenit... p.241

În Tibet, acolo unde totu-i piatră şi nu-i posibil mormântul, încetează a mai bate şi inima lui Zacharius Marchinkovas, de 28 or 29 ani, arhitect din Lituania.

Şi au mai rămas 5.

 La sfârşitul lui ianuarie ajung la poale de Himalaya.  În februarie se întâlnesc iară c-un păstor.  În martie se întâlnesc cu Yeti, omul zăpezilor, înalt de doi metri jumate şi după 2 ore, Paluchowicz dispare-ntr-o prăpastie.  Urmează 8 zile făr de strop de mâncare pân la o altă întâlnire salvatoare, ultima,  cu 6 soldaţi de patrulă care să-i  ducă la primul camion militar, 16 km în 5 ore şi o masă caldă, compot de fructe, puding, ceai cu lapte condensat şi mult zahăr.

După 12 luni şi 6500 de km coşmarul s-a sfârşit. Recuperarea în India a fost îndelungă.

... Noaptea urlam şi deliram, cuprins de nebunie. Fugeam din nou de ruşi, traversam deşerturi şi urcam pe munţi. În fiecare zi mâncam pâine şi ascundeam resturile sub saltea sau în faţa de pernă. În fiecare zi, comoara îmi era luată cu blândeţe. Îmi vorbeau, îmi aduceau felii mari de pâine albă şi mă asigurau că nu îi voi mai simţi lipsa. Voi avea întotdeauna pâine. Asigurările nu ajutau la nimic. Am continuat să ascund pâine, pregătindu-mă pentru următoarea etapă a evadării... p.284    

N-am fost eu atentă la inventariat meniuri pentru zambetania,  aşa este povestea, plină cu amintiri despre fiecare firimitură  şi fiecare strop din fiece zi. Despre voinţă biruind neputinţe, despre gesturi aparent banale salvatoare de vieţi şi născătoare de speranţe, nu-i despre forme de relief decât ca obstacole în drumul spre libertate, nu-i despre duritate, cruzime, răutate, ci-i despre oameni duri, oameni cruzi, oameni răi, nu-i despre ospitalitate, bunăvoinţă, bunăcredinţă, ci despre oameni ospitalieri, ...

De aceea mi-a plăcut enorm cartea aceasta, pentru că-i despre legături puternice între oameni, despre vise şi imposibil făcut posibil şi prea puţin spre deloc despre alţi vinovaţi or despre limite.

- Să vă ducă picioarele pe cărarea cea bună!  

* Întoarcerea acasă: povestea adevărată a unui drum anevoios spre libertate -  Slavomir Rawicz - Editura Corint 2012