Întoacerea acasă - Slavomir Rawicz (1)

Programez postarea aceasta în dimineaţa-n care eu fi-voi  la Ştefănuţ auzind din zori până-n amurg doar “Citeşte mai departe, Maria! Deci, tortul pentru şase ani să fie cu…. Tortul pentru tataie cu…. Chiar te ascult, Maria! Hei, dar ce poveste frumoasă mi-ai citit!”.

  

Am găsit cu 5 lei  Întoarcerea acasă* tot pândind la Real vro săptămână hăinuţele pentru copii, care pân la urmă nici n-o intrat în reducerile pentru lichidarea totală a stocurilor. Nu-i nimic, o intrat în biblioteca mea vro 10 cărţi în astă perioadă.

Din cele 6 luni de Dănuţ cultivându-şi intens pasiunea pentru istorie o rămas în mine  olecuţă de bucurie pentru istorie  ca cea mai frumoasă poveste.  Pe motivul acesta mi-am ales cartea promovată ca “povestea adevărată a unui drum anevoios spre libertate”.

Deşi mai aveam 3 cărţi începute, am citit-o instant. M-am oprit direct p-o bancă în hypermarket ş-am citit vro oră, apoi două dimineţi de weekend şi fu gata. Făr de-o carte, cea a lui Ryu Murakami, toate cele de anu ăsta au avut 300 de pagini.

În urmă cu 5 ani citeam două cărţi răvăşitoare pentru viaţa mea de atunci. Lobsang Rampa cu Muntele sacru şi Al treilea ochi. Mi-am amintit de ele pentru că în prefaţa Întoarcerii acasă se pune la îndoială că ar fi o poveste autobiografică.  Revin la Lobsang Rampa. Citisem cele două cărţi foarte probabil în 24 de ore. Când am căutat pe internet informaţii despre autor  am găsit cum că  nu-s autobiografice cum erau scrise, ci închipuite. Am fost cumplit de dezamăgită de omul care mă lăsase să le descarc în mine ca pe o poveste miraculoasă, adevărată.

-          Le-ai mai fi citit cu inima deschisă dacă ştiai de la început?! E o poveste adevărată, contează de-o trăit-o el or altu?!

Aşa că am citit Întoarcerea acasă  ca pe o poveste adevărată făr să mă intereseze un gram de personajul care-o scris-o o trăit-o or ba. Întâmplarea face că povestea se intersectează cu Lhasa, zona în care se concentrau şi celelalte două cărţi. De viaţa mi-i un cerc, tare mă bucur când reajung în locuri trecute, dar prezente în inima mea pentru veşnicie.

Mă aşteptam să fie o carte crâncenă despre ruşi, prizonieri în Siberia, moarte, frig.  Nu-mi doream să fie crâncenă. Dar să citesc o poveste neartistică despre ruşi, prizonieri în Siberia, moarte şi frig fu o bucurie neaşteptată. Neartistică în sensul că nu-i plină de simboluri, metafore , imagini ce se doresc memorabile. Nu-i deloc scrisă la modul senzaţionalist, ci un limbaj domol, lipsit de încrâncenare, vinovaţi, condamnări. Oricât de dramatice îs întâmplările, şi-s dramatice, îs creionate cu umor şi senin.

Tocmai pentru că-mi aminteam foarte bine despre Tibetul lui Lobsang Rampa îmi imaginam o poveste cumplită în care la tot pasul natura îi biruie pe curajoşi.

N-am avut nicio emoţie că autorul nu supravieţuieşte, altfel cum să ajungă a scrie cartea?! Dar am avut mari nelinişti pentru care dintre prietenii săi capătul de drum e înainte de pagina 300.

După ce am închis cartea, am căutat filmul The Way Back  - Drumul spre casă din 2010 în care au jucat şi românii Dragoş Bucur şi Alexandru Potocean.  E singurul film pe care l-am văzut în ultimele 2 luni.  Nu a respectat decât pe alocuri cartea, o hollywoodit-o şi nu-mi fu pe gust.

Slavomir Rawicz, ofiţer de cavalerie polonez,  e acuzat de spionaj , închis făr de vină în 1939, torturat de poliţia secretă a URSS,  NKVD şi condamnat la 25 de ani muncă silnică, trimis în lagărul 303 din Siberia, la sud de Cercul Polar Arctic,  în februarie 1941. 

... Primul strop de smoală a fost un  adevărat  iad. Mi-a ars mâna şi căldura aceea inimaginabilă s-a simţit mult timp pe pielea mea. Primul strop a fost cel mai rău. A fost apogeul durerii. Restul au fost mai suportabile. Nu am renunţat nicio secundă la dorinţa de a rezista....pag. 22

Drumul spre lagăr cu vagoane îngheţate,  în care se moare pe capete are câteva imagini care mi-au rămas pe retină. Asta iubesc la o carte, să-mi ştanţeze poveşti pe care un film cu alte mijloace, mult mai vizuale, nu mi le lasă. 

... Bărbaţii pe care îi admiram cel mai mult erau mucaliţii. Ne-au ajutat să trecem peste cele mai negre clipe. .... Fie binecuvântaţi pentru că ne făceau să râdem în hohote imitându-l pe comandantul rus, pe gardienii ruşi şi aproape orice altceva rusesc....pag.47

... – Nevasta mea, a spus vocea, era o femeie destul de mică de statură. O femeie mică şi veselă. Ne înţelegeam foarte bine noi doi. Gătea foarte bine. Mama ei, ştiţi, a învăţat-o şi pe ea. Lăsaşi-mă să vă povestesc despre prăjitura pe care o pregătea de ziua mea. Ştia că îmi plac la nebunie prăjiturile...

Şi vocea a continuat. Era răguşită, iar cuvintele curgeau încet şi foarte clar. Noi eram fascinaţi, ascultându-l cum visa cu ochii deschişi. Descria totul cu exactitate şi cu multă dragoste. Urmăream cu mare interes cum era pregătit aluatul în castronul cel mare, cum erau sparte ouăle, grija cu care erau bătute acestea, adăugarea cantităţii exacte de făină, de praf de copt şi de coajă de lămâie, de stafide şi Dumnezeu mai ştie ce, arta cu care adăuga crema de migdale.

-          Era, a spus omul, cea mai frumoasă, mai rară şi mai minunată prăjitură, era o prăjitură pe care nevasta mea o făcea pentru mine. Mirosea divin (......)

-          Vrei să înnebunim de tot? Taci din gură, blestematule.

 Omul cu prăjitura lui de vis nu a mai spus nimic. Am poftit blestemata aceea de prăjitură multe zile după aceea. Pur şi simplu nu îmi puteam aminti gustul unei prajituri...pag. 48,49

După 5000 de km cu trenul şi o lună şi mai mult de zile  ajung la un capăt al drumului,  supraviţuitorii   4000 din 6000 „Locul se numea Irkutsk şi  era situat  în partea de sud-est a marelui Lac Baikal”. Era cea de-a doua săptămână din decembrie. Începe drumul la pas. Li se alătură alte sute de deţinuţi, unii dintr ei finlandezi, pân aproape de 5000.

O secvenţă care apare şi-n film, mult mai spectaculoasă, dar cât de  senin descrisă-n carte:

...Pentru cei care au venit împreună cu noi, adică păduchii cu care trăisem încă din închisorile din vestul Uniunii Sovietice, câmpul de cartofi a însemnat moartea. În momentul în care toate acele ascunzişuri călduroase de pe corpurile noastre au fost expuse la aerul rece, păduchii au căzut sau au putut fi apucaţi cu uşurinţă şi exterminaţi. Nu i-am plâns. Nu ne simţeam în stare să ne purtăm ca nişte gazde primitoare. Poate că ar fi decedat într-un mod mai plăcut dacă ar fi reuşit să reziste până în cea de a treia zi – o zi cu adevărat memorabilă....pag. 58

În clipa cea adevărat memorabilă primesc,   după 3 zile de liber la îngheţul siberian,  pe care-l înfruntaseră cu pantaloni şi bluze subţiri din bumbac, iară-n picioare aveau  pantofi cu feţe de pânză, primesc ziceam haine ruseşti de iarnă, pufoaice, pantaloni matlasaţi, cizme scurte de cauciuc. Apoi, pânză pentru înfăşurat picioarele.

Şi momentele memorabile continuă. Sunt prinşi în lanţuri, în şiruri de câte 50 de câte un camion care să-i oblige să se mişte.  Se înaintează cu câte 6 km/oră, noaptea, câte 12 ore.  Or ziua, important era doar să nu fie văzuţi. Primeau 2 ceşti de băutură caldă, pâine.

Iară o imagine splendidă din Ajunul Crăciunului, când fireşte că erau tot  prin viscol:

... Apoi s-a auzit în spatele nostru, încet, o voce tremurândă. Era un sunet ciudat şi surprinzător. S-a îndreptat spre noi şi s-a auzit din ce în ce mai tare. Era sunetul făcut de oamenii care cântau din ce în ce mai tare în sălbăticia Siberiei.

Credeam că soldaţilor li se va ordona să ne facă să tăcem, însă cântecul a ajuns la noi şi ne-a prins (...)În marş, un cor format din aproape 5000 de voci bărbăteşti care îşi înecau disperarea într-un cântec ce îl proslăvea pe pruncul care avea să se nască a doua zi. Cântecul se numea „Noaptea sfântă”, iar cei care nu îl ştiau în poloneză îl cântau în limba în care îl învăţaseră în copilărie. ... pag.68

Drumul continuă crâncen cu salvarea doar a celor tineri şi puternici, restul au liber la murit.

Există o intersecţie miraculoasă  cu un  păstor mongol  trimis  să-l hrănească, este începutul unor întâlniri salvatoare, incredibile. 

... obişnuiam să aşezăm noaptea, lângă colibele noastre, mâncare pentru „cei lipsiţi de noroc”. Nefericiţi care evadau din lagăre şi nu mai ştiau încotro să se îndrepte (...).

-          Oamenii ăştia ca noi, am spus, tot timpul au încercat să evadeze, să scape de ruşi?

-          Întotdeauna bărbaţii tineri, puternici şi care detestă robia au încercat să scape a zis ostiakul. Cred că şi tu ai să încerci să evadezi... pag. 75

La început de februarie 1941, după 2 luni,  drumul, peste 1600 de km parcurşi pe jos,  se sfârşeşte în lagăr. 

Mâine despre  ultima parte, cea cumplită,  cu lagărul 303 şi cei 6500 de km de Siberie îngheţată, Mongolie, deşert Gobi, Tibet, Himalaya şi ultimul popas, India. 

* Întoarcerea acasă: povestea adevărată a unui drum anevoios spre libertate -  Slavomir Rawicz - Editura Corint 2012